La Universitatea din Davis, profesorul a împărțit studenții în două grupe. Studenților din grupa 1 el a prezentat fapte scrise despre leziuni corporale ale victimei în urma unui accident rutier. Pentru a doua grupă el în afară de fapte scrise a prezentat o mulțime de fotografii privind leziunile corporale. Sarcina pusă în fața studenților a fost stabilirea mărimii compensației prejudiciului sănătății cauzat victimei în urma accidentului rutier. Când grupele sau adunat împreuna și au prezentat concluziile sale diferența între prejudiciul acordat victimei a fost de aproape 1 000 000 de dolari. Problema era că grupa care a văzut o mulțime de fotografii a stabilit o compensație mult mai mare de cât grupa, care a stabilit prejudiciu numai în baza descrierilor scrise.
Admisibilitatea probelor într-un proces judiciar urmărește scopul stabilirii adevărului și excluderea ducerea în eroare a instanței de judecată. Ca regula instanța de judecată nu trebuie să admită probele, care nu pot fi verificate sau probele care pot inflama faptele.
De obicei pentru verificarea veridicității unei probe trebuie să existe o persoană fizică, care poate veni în fața instanței de judecată și să confirme sub jurământ că proba este veridică și reprezintă fapte adevărate. Dacă nu există nici o persoană fizică, care ar putea confirma veridicitatea probei sub jurământ în fața unei instanțe de judecată așa probă ar trebui să fie exclusă din dosar și nu poate fi pusă în baza unei hotărâri judiciare.
De asemenea probe inflamatorii, care urmăresc scopul de a mări în mod artificial și arbitrar prejudiciu nu ar trebui să fie admise în cadrul unui proces judiciar. Probe privind faptul că cineva a spus ceva în afara instanței de judecată tot nu ar trebui să fie admise în instanța de judecată deoarece este foarte dificil de a verifica veridicitatea acestora precum și posibilitatea și riscul mărit de modificarea conținutului precum și sensul cuvintelor spuse.