Într-o cauză de defăimare, obiectul de probatiune se referă la ansamblul de fapte, documente, mărturii și alte dovezi care sunt prezentate în fața instanței pentru a dovedi existența unui prejudiciu asupra reputației unei persoane. În cadrul unui astfel de proces, reclamantul (persoana care consideră că a fost defăimată) are obligația de a aduce dovezi care să susțină acuzațiile sale, iar pârâtul (persoana acuzată de defăimare) poate să aducă argumente și dovezi pentru a-și apăra declarațiile sau acțiunile.
Un aspect important într-o cauză de defăimare este distincția dintre opinie și fapt, deoarece acestea sunt tratate diferit în dreptul moldovenesc și în dreptul internațional, în special în contextul protecției libertății de exprimare.
1. Obiectul de probatiune în cazul defăimării
În cadrul unui proces de defăimare, obiectul de probatiune este constituit din următoarele elemente principale:
1.1. Falsitatea afirmației
Reclamantul trebuie să demonstreze că afirmațiile făcute de pârât sunt false și că aceste afirmații au avut un impact negativ asupra reputației sale. În cazul în care afirmațiile sunt adevărate, nu există defăimare, chiar dacă ele au fost dăunătoare din punct de vedere al imaginii persoanei defăimate.
De exemplu, dacă o persoană a fost acuzată de comiterea unei infracțiuni care s-a dovedit a fi adevărată, aceasta nu poate solicita despăgubiri pentru defăimare, chiar dacă acuzațiile au afectat reputația sa. În schimb, dacă acuzațiile sunt false, reclamantul trebuie să aducă dovezi pentru a dovedi acest lucru, cum ar fi documente, mărturii sau alte probe relevante.
Prejudiciul adus reputației
Reclamantul trebuie să demonstreze că afirmațiile false au dăunat reputației sale. Aceasta poate include pierderea unui loc de muncă, distrugerea relațiilor personale sau profesionale, sau diminuarea încrederii publicului în persoana respectivă. Prejudiciul poate fi dovedit prin declarații ale martorilor, prin dovezi indirecte sau prin orice alte probe care arată că afirmațiile defăimătoare au avut un impact real asupra vieții și imaginii reclamantului.
Intenția sau neglijența pârâtului
Într-un proces de defăimare, instanța trebuie să determine dacă pârâtul a acționat intenționat pentru a dăuna reputației reclamantului sau dacă a acționat din neglijență. Dacă pârâtul a difuzat o informație falsă fără a verifica adevărul acesteia, acest lucru poate fi considerat un act de neglijență, iar instanța va lua în considerare acest aspect în evaluarea cazului.
Diferența între opinie și fapte în cadrul unui proces de defăimare
Un punct esențial în orice proces de defăimare este distincția dintre opinie și fapte. Deși ambele pot afecta reputația unei persoane, ele sunt tratate diferit în fața instanței.
Faptele
Faptele sunt afirmații care pot fi dovedite ca fiind adevărate sau false. De exemplu, afirmația „Ion Popescu a furat 10.000 de lei din birou” este o afirmație factuală, care poate fi verificată prin dovezi (martori, documente, dovezi materiale). Dacă această afirmație se dovedește a fi falsă, atunci ea poate constitui o defăimare, iar reclamantul poate solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
În dreptul moldovenesc și în conformitate cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, afirmațiile care sunt factuale și care sunt false pot constitui o încălcare a dreptului la protecția reputației, iar persoana care a fost defăimată poate solicita în instanță repararea prejudiciului.
Opinia
Opinia este o declarație subiectivă, care exprimă părerea sau aprecierea unei persoane cu privire la un subiect. De exemplu, afirmația „Ion Popescu este un hoț” este o opinie, deoarece nu poate fi dovedită ca fiind adevărată sau falsă în mod obiectiv. În general, opiniile nu sunt supuse aceleași reguli ca faptele într-un proces de defăimare, pentru că ele sunt protejate de libertatea de exprimare.
Totuși, chiar și o opinie poate constitui defăimare dacă este formulată într-un context în care este clar că persoana face o acuzație gravă și dăunătoare reputației unei alte persoane, iar aceasta afectează imaginea persoanei într-un mod care poate fi considerat un atac nemeritat asupra onoarei și demnității sale. În cazul în care opinia este exprimată cu intenția de a distruge reputația unei persoane sau este însoțită de afirmații factuale false, aceasta poate fi contestată în instanță.
Diferența în procedura judiciară
În procesul de defăimare, faptele care sunt contestate trebuie să fie dovedite în fața instanței, iar reclamantul are datoria să demonstreze că afirmațiile fapte nu sunt adevărate și că au avut un impact negativ asupra reputației sale. În schimb, pentru opinii, instanța va evalua contextul în care acestea au fost exprimate și va analiza dacă opinia a fost formulată în limitele dreptului la liberă exprimare. Dacă opinia a fost făcută într-un mod care nu poate fi considerat dăunător sau atac la reputația persoanei, instanța nu va admite acțiunea de defăimare.