Conform art. XI alin. (1) şi (3) din Legea pentru modificarea unor acte
normative (modificarea cadrului normativ conex reformei Curţii Supreme de
Justiţie) nr. 246 din 31 iulie 2023, prezenta lege intră în vigoare la data publicării
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, cu excepţia art.IV, V pct.1–9 şi 11–16
şi art. VII, care vor intra în vigoare la 01 septembrie 2023.
Recursurile depuse la Curtea Supremă de Justiţie până la data intrării în vigoare
a prezentei legi vor fi examinate în baza temeiurilor în vigoare la data depunerii
recursului.
Din sensul normei de drept enunțate, urmează că legiuitorul a optat pentru
principiul aplicării imediate a noilor reglementări procedurale, cu excepţia
temeiurilor în baza cărora se vor examina recursurile depuse la Curtea Supremă de
Justiţie până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Respectiv, recursul declarat
de recurent, a fost depus până la data intrării în vigoare a Legii pentru
modificarea unor acte normative (modificarea cadrului normativ conex reformei
Curţii Supreme de Justiţie) nr. 246 din 31 iulie 2023, şi va fi examinat în baza
temeiurilor în vigoare la data depunerii recursului.
Examinând temeiurile recursului, Completul de judecată al Curții Supreme de
Justiție reține următoarele.
Temeiurile de declarare a recursului sunt prevăzute la art. 432 alin. (2), (3),
alin. (4) din Codul de procedură civilă, în vigoare la data depunerii recursului.
În conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, în vigoare la
data depunerii recursului, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care
recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4).
Instanța de recurs reține că examinarea admisibilității recursului presupune
verificarea conformității temeiurilor invocate în cererea de recurs cu temeiurile
prevăzute în art. 432 din Codul de procedură civilă, în vigoare la data depunerii
recursului.
La caz, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție constată că
argumentele invocate în cererea de recurs nu se încadrează în limitele stabilite de
norma indicată, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei contestate or,
motivele recursului sunt similare celor invocate în cadrul judecării cauzei, asupra
căror instanța de apel s-a pronunțat.
Dezacordul recurentului cu decizia instanţei de apel, relatarea situaţiei nu
constituie un temei de casare a deciziei contestate or, recursul exercitat conform
Secţiunii a II-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi
procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt.
Totodată, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție reține că, potrivit
regulilor din Secţiunea a II-a din Capitolul XXXVIII Codul de procedură civilă,
instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanţele de
fond şi de apel. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe,
suficienţa probelor şi concluziile făcute în urma probaţiunii sunt în afara controlului
instanţei de recurs.
Prin prisma art. 432 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanţa de recurs
poate interveni în materia probaţiunii doar sub aspect procedural şi anume dacă se
invocă că instanţa de apel a apreciat în mod arbitrar probele, încălcând în mod
flagrant regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 din Codul de procedură
civilă.
Din recursul declarat nu rezultă că instanța a apreciat arbitrar probele.
În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa
constantă statuează că, dreptul de acces la instanţe nu este absolut. Există limitări
implicit admise (Golder împotriva Regatului Unit, p.38; Stanev împotriva Bulgariei
(MC), p. 230). Acesta este în special cazul condiţiilor de admisibilitate a unui recurs,
întrucât prin însăşi natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se
bucură în această privinţă de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva Italiei,
p. 85). Condiţiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un
apel (Levages Prestations Services împotriva Franţei, p. 45).
La fel, conform jurisprudenței Curţii Europene a Drepturilor Omului,
procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac şi procedurile care implică doar
chestiuni de drept, şi nu chestiuni de fapt pot fi conforme cu cerinţele articolului 6 §
1 (a se vedea Helmers c. Suediei 9 octombrie 1991, § 31, Seria A, nr. 212-A).
În conformitate cu art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, în
cazul în care se constată existenţa unuia dintre temeiurile prevăzute la art. 433,
completul din 3 judecători, printr-o încheiere irevocabilă adoptată în lipsa părţilor,
declară recursul inadmisibil.
Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conţine sumar faptele
cauzei, motivele şi temeiul inadmisibilităţii, se publică pe pagina web oficială a
Curţii Supreme de Justiţie şi se expediază părţilor.
Având în vedere cele expuse mai sus, recursul declarat de recurent, nu se
încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de
procedură civilă, în vigoare la data depunerii recursului şi drept urmare, este
inadmisibil.