Potrivit legislației Naționale, a Republicii Moldova, CF art. 58, părinții au drepturi si obligații egale față de copii, indiferent de faptul dacă copii sunt născuți în căsătorie ori în afara ei, dacă locuiesc împreună sau separat.
Totodată, legea prevede că Drepturile părinților nu pot fi exercitate contrar intereselor copilului lor. Părinții nu pot prejudicia sănătatea fizică si psihică a copilului. Este important să luăm în considerație si dreptul copilului la exprimarea opiniei, care prevede că copilul are dreptul să-si exprime opinia la soluționarea în familie a problemelor care îi ating interesele si să fie audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau administrativ. De opinia copilului care a atins vârsta de 10 ani, se va ține cont în mod obligatoriu dacă aceasta nu contravine intereselor lui.
În Moldova, sunt tot mai multe litigii, când părintele care locuiește separat de copil, se adresează cu cereri în judecată prin care solicită ca părintele cu care minorul locuiește să îi acorde acces si comunicare cu minorul celuilalt părinte. Legislația națională într-adevăr prevede că părintele care locuiește cu minorul nu are dreptul să împiedice contactul celuilalt părinte de a comunica cu copilul, doar că există o excepție si anume, în cazurile când comportamentul părintelui este în detrimentul intereselor copilului sau prezintă pericol pentru starea fizică si psihică. Cu alte cuvinte, la examinarea acestui obiect a litigiului, instanța obligatoriu trebuie să analizeze interesul superior a copilului si nicidecum nu a părinților.
Când copilul are o vârstă fragedă, este mai simplu de găsit o soluție în astfel de cazuri, dar ce facem când copii au deja 10, 11, 12, 13 ani si refuză cu vehemență comunicarea cu celălalt părinte.
Mențiune: fiecare caz este individual si trebuie să fie examinat separat, conform probelor individuale.
Vom discuta un caz, în care soția a divorțat de soț din cauza violenței domestice, copilul minor a rămas cu domiciliu la mama sa, iar vizitele dintre tată copil au fost stabilite sub supravegherea mamei, luând-se la bază actele medicale, care spuneau că copilul din cauza comportamentului tatălui a dezvoltat anumite probleme psihologice, cu alte cuvinte, minorul poate avea întrevederi cu tatăl în prezența mamei. Pe atunci copilul avea 4-5 ani. Tatăl a refuzat să aibă astfel de întrevederi. La vârsta de 5 ani, mama a plecat cu copilul peste hotare, având permisiunea instanței de judecată în acest sens. Când copilul avea deja 11-12 ani tatăl s-a adresat în instanțele naționale cu o cerere privind obligarea mamei să îi acorde comunicare cu copilul minor. Mama nu a fost niciodată împotriva comunicării, însă, copilul mereu a refuzat să comunice. Acesta a fost dus la psiholog pentru expertizare suplimentară, iar expertiza ne arată că copilul refuză comunicarea cu tatăl său, având încă traumele cu privire la violența aplicată de acesta față de el si de mama sa. Copilul a dat declarații scrise, video instanței în acest sens, si a solicitat să fie si audiat dacă e necesar de către instanța de judecată. Psihologii au constatat că nu există nici o alienare parentală, si că decizia copilului nu a fost influențată de mama copilului, ci dimpotrivă, mama vrea ca el să aibă comunicarea cu tatăl său, doar să nu mai aibă atâtea procese judiciare.
Prima instanță a obligat asigurarea comunicării minorului cu tatăl său, si încasarea prejudiciului moral. Chiar dacă, nu este clar cum poate fi executată această hotărâre fără acordul copilului, aceasta există. Urmează să se expună instanța de apel.
Poziția Curții Europene în cauze similare.
În una din cauze împotriva Germaniei, faptele au fost similare, după cum urmează: fiica reclamantului care s-a adresat la CEDO avea 10 ani când au început procedurile la nivel național si 13 ani când a început a doilea proces de comunicare si întrevedere cu fiica sa. Instanțele naționale au respins cauza pe motiv că minora de mai multe ori a comunicat că nu dorește să comunice cu tatăl său biologic si că el vine la școală stă sub poarta scolii si ea nu se simte confortabil, ea nu vrea să îl vadă ori să comunice cu el. Instanțele naționale de mai multe ori au audiat minora în lipsa părinților, doar că ea si-a menținut poziția. La fel a fost trimisă la un psiholog care a făcut o concluzie prin care a stabilit că minora nu poate fi forțată să comunice cu tatăl său împotriva voinței sale, ori aceasta îi cauzează stres si e mai bine să fie lăsată ca ea singură să vrea comunicarea aceasta. În acest caz, tatăl si-a retras cererea. Peste 3 ani, reclamantul ( tatăl) depune o nouă cerere, doar că copila deja avea 13 ani si refuza să comunice cu tatăl său în continuare. Instanțele naționale din Germania i-au respins tatălui cererea si au notat:
Accesul tatălui la copil nu este în interesul superior a copilului. La 13 ani minora cu siguranță este capabilă să decidă, astfel cererea tatălui de comunicare cu copilul a fost respinsă. În opinia instanței forțarea ei să-l vadă împotriva voinței ei nu poate fi justificată, deoarece acest lucru iar perturba grav echilibrul emoțional si psihologic. O astfel de decizie nu ar fi în nici un caz în interesul minorei. Instanța nu a acceptat declarațiile tatălui în care acesta declara că accesul este întotdeauna în interesul copilului. Măsura în care acest lucru este adevărat depinde inevitabil de circumstanțele particulare a fiecărui caz individual.
Recursurile tatălui au fost respinse, pe motiv că prima instanță corect a constatat că vizitele nu sânt în interesul superior a copilului. Curtea a constatat că copilul are 13 ani si de multe ori a indicat că nu vrea cu el să comunice. Tatăl trebuie să accepte această dorință clar exprimată. La emiterea deciziei s-a luat în considerație comentariile si declarațiile părinților, minorului si psihologului din primul si al doilea proces. Instanța a constatat că tatălui nu i se poate acorda accesul la copil deoarece mama avea custodia exclusivă si a stabilit accesul tatălui la copil, dar ele eșuau din cauza refuzului copilului. Instanța nu a putut decide accesul tatălui si nu a considerat că aceasta ar fi în interesul superior a minorei. La fel, instanța nu a văzut cum ar putea fi executată o hotărâre de obligare la întrevedere cu minora contrar voinței sale.
APRECIEREA Curții EUROPENE
Sarcina Curții nu este să substituie autoritățile interne în exercitarea responsabilităților acestora în ceea ce privește chestiunile legate de custodie si acces, ci mai degrabă de a revizui, în lumina Convenției, deciziile luate de aceste autorități în exercitarea puterii lor de apreciere, a se vedea art. 3 Convenția cu privire la drepturile copilului.
Art. 8 cere autoritățile naționale să găsească un echilibru just între interesele copilului si cele ale părinților si că, în procesul de echilibrare, o importanță deosebită trebuie acordată interesului superior al copilului care, în funcție de natura si seriozitatea, le pot depăși pe cele ale părinților. În special, un părinte nu poate avea dreptul, în temeiul art. 8 din Convenție să ia măsuri care ar dăuna sănătății si dezvoltării copilului ( Cauza Elsholz si K.M împotriva Regatului Unit).
Curtea a constatat că în speță, instanțele interne germane au invocat motive relevante pentru a-si justifica deciziile de refuz al accesului, si anume faptul că fata de atunci în vârstă de 13 ani si-a exprimat dorința clară de a nu-si vedea tată, si a făcut acest lucru pentru câțiva ani la rând, astfel încât forțarea ei să-l vadă i-ar perturba grav echilibrul emoțional si psihologic. În aceste circumstanțe, deciziile pot fi considerate ca fiind în interesul copilului. ( Buscemi v Italia)
Marea cameră, a indicat că este convinsă că abordarea procedurală a instanțelor germane a fost rezonabilă în circumstanțe si a furnizat suficiente materiale pentru a ajunge la o decizie motivată cu privire la problema accesului în speță. Prin urmare Curtea a acceptat că au fost respectate cerințele procedurale implicite în art. 8 CEDO si în consecință, nu a existat nici o încălcare a art. 8 CEDO în prezența cauză.
S-a decis că nu a existat nicio încălcare a art. 8 în partea respingerii dreptului de a comunica cu copilul.
În concluzie- instanțele naționale în astfel de litigii, trebuie să ia obligatoriu în considerație opinia minorului, opinia/ expertiza psihologului, ori o hotărâre de obligare care nu este în interesul superior a copilului, o impunere forțată prin hotărâre de comunicare a minorului cu părintele pe de o parte îi va cauza prejudicii sănătății psihologice iar pe de altă parte va fi imposibilă de executat contrar voinței minorului.
Totodată, este important de analizat fiecare caz aparte, iar în cazul în care experții ne spun că există o alienare parentală în decizia luată de minor, în cazul dat, instanțele naționale ar trebui să soluționeze aceste litigii, în dependență de probele care sunt la caz pentru a lua o decizie conform legislației naționale dar si a legislației internaționale.
Aceasta nu este o consultanță. Este o analiză si o comparație între deciziile naționale si internaționale în cazuri similare acces la copilul minor.
Violeta Gasițoi.