Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) nu este supusă formal doctrinei stare decisis (precedentului obligatoriu) specifică sistemelor de common law. Cu toate acestea, CEDO își dezvoltă jurisprudența într-o manieră consistentă, invocând frecvent hotărâri anterioare pentru motivarea deciziilor sale. Vom examina mai jos doctrina generală a precedentului la CEDO, deosebirile față de sistemul anglo-saxon al stare decisis, tipurile de citații folosite de Curte și exemple concrete de jurisprudență care ilustrează aceste aspecte. De asemenea, vom menționa în ce măsură CEDO citează jurisprudența altor instanțe internaționale (precum Curtea de Justiție a UE sau Curtea Internațională de Justiție).
Doctrina generală a precedentului la CEDO
În sistemul Convenției Europene, nu există o normă care să oblige Curtea să-și urmeze propriile hotărâri anterioare. CEDO însăși a recunoscut că „nu este legată în mod obligatoriu de propriile hotărâri”, neexistând o regulă de precedent cu forță juridică absolută în jurisprudența sa. Totuși, în practică, Curtea urmează în general principiile stabilite în cauzele precedente, pentru a menține coerența și securitatea juridică. Așa cum a subliniat Curtea, de obicei „își urmează și aplică propriile precedente, [acest] demers fiind în interesul securității juridice și al dezvoltării ordonate a jurisprudenței Convenției”. Această abordare asigură previzibilitate și egalitate în tratament, contribuind la stabilitatea interpretării Convenției.
Important de menționat, însă, este că respectarea precedentelor la CEDO este o alegere de practică judiciară, nu o obligație legală. Curtea își rezervă libertatea de a reexamina și, eventual, de a se îndepărta de o jurisprudență anterioară dacă împrejurările o impun. În mod expres, CEDO a afirmat că nu va ezita să se abată de la o hotărâre precedentă dacă există motive temeinice pentru a face acest lucru. De pildă, schimbări sociale majore, evoluții legislative sau noi consensuri la nivel european pot constitui „motive serioase” care să justifice revizuirea unei jurisprudențe anterioare. Astfel, deși jurisprudența constantă a Curții conferă continuitate, ea nu este imuabilă – Convenția este văzută ca un instrument „viu”, care trebuie interpretat în lumina condițiilor actuale.
Precedentul la CEDO vs. doctrina stare decisis
În dreptul anglo-saxon, doctrina stare decisis obligă instanțele să se conformeze precedentelor stabilite de instanțe superioare (și chiar propriilor decizii anterioare, în anumite limite). Precedentul are caracter obligatoriu: odată ce o chestiune de drept a fost decisă, soluția devine regula ce trebuie aplicată în cazuri similare ulterioare. Prin contrast, la CEDO nu există un sistem formal de precedent obligatoriu. Nicio normă a Convenției sau a Regulamentului Curții nu impune legarea de precedente; dimpotrivă, art. 46 din Convenție prevede că hotărârile CEDO au caracter obligatoriu doar pentru părțile din cazul respectiv, și nu creează direct obligații erga omnes pentru alte state sau situații. Așadar, din perspectivă formală, CEDO se aseamănă mai degrabă cu sistemele de drept continental și cu alte instanțe internaționale, unde precedentul are valoare persuasivă, nu de lege.
Această diferență a fost exprimată și în doctrina Curții. În opinia judecătorului Pinto de Albuquerque (dissent în cauza Herrmann c. Germania), soluțiile din hotărârile anterioare ale CEDO „nu au calitatea unei reguli de stare decisis” în virtutea căreia Curtea ar fi legată pe viitor; dimpotrivă, Curtea își poate modifica propria jurisprudență dacă cea existentă este neclară ori necesită dezvoltări suplimentare pentru extinderea protecției drepturilor garantate de Convenție. Cu alte cuvinte, CEDO are o flexibilitate mai mare decât instanțele de common law în a-și ajusta jurisprudența. Totodată, Curtea folosește această flexibilitate cu precauție: respectarea precedentelor rămâne regula de bază, abaterile fiind rare și justificate. Scopul este menținerea unui echilibru între securitatea juridică (stabilitatea jurisprudenței) și evoluția dreptului (adaptarea la realități noi). CEDO afirmă explicit că „este în interesul securității juridice, al previzibilității și al egalității în fața legii ca ea să nu se abată, fără motive întemeiate, de la precedentele stabilite în cauzele anterioare”, dar în același timp o abordare prea rigidă i-ar putea împiedica rolul de motor al reformei și al progresului.
Un alt aspect distinct față de sistemul stare decisis este structura instanței. CEDO nu are o ierarhie de instanțe inferioare care să îi urmeze jurisprudența, însă în interiorul Curții există Marea Cameră și camerele obișnuite. În practică, Marea Cameră (compusă din 17 judecători) poate reconsidera jurisprudența și are autoritate sporită: atunci când apar probleme ce pot conduce la devieri de la jurisprudența existentă, cazul este adesea trimis sau acceptat spre rejudecare de Marea Cameră (conform art. 30 și 43 din Convenție) pentru a asigura uniformitatea jurisprudenței. Camerele ordinare (7 judecători) vor urma de regulă liniile trasate de Marea Cameră sau de jurisprudența anterioară bine stabilită, cu excepția situației în care decid să sesizeze Marea Cameră pentru a reconsidera un precedent. Acest mecanism intern, alături de existența unui jurisconsult al Curții (rol dedicat supravegherii coerenței jurisprudenței), face ca precedentul de fapt să fie respectat într-o mare măsură, chiar în absența unei obligații formale.
Tipologia citațiilor utilizate de CEDO
1. Citarea de principiu (reiterarea jurisprudenței constante): Cea mai comună formă de referire la precedent este invocarea unei hotărâri anterioare ca expresie a unui principiu juridic aplicabil cauzei pendinte. Curtea formulează adesea pasaje de motivare introductive de genul „În conformitate cu jurisprudența sa constantă, Curtea reiterează că…”, urmate de citarea unei soluții sau a unui standard dintr-un caz precedent. Scopul este să ancoreze raționamentul într-o bază deja validată. De exemplu, în cauza Christine Goodwin c. Regatul Unit (2002, Marea Cameră), Curtea – examinând problematica recunoașterii juridice a schimbării de sex – a invocat mai întâi principiul stabilit anterior în Chapman c. Regatul Unit (2001) potrivit căruia nu se va îndepărta de precedente „fără motive întemeiate”, subliniind importanța securității juridice și a coerenței. Astfel de citații de principiu conferă continuitate argumentării și arată că soluția se înscrie într-o linie jurisprudențială existentă.
2. Citarea pentru a distinge un precedent (distincția de la cazurile anterioare): O altă situație este aceea în care părțile invocă un anumit precedent în favoarea poziției lor, dar Curtea constată că faptele sau contextul cauzei pendinte diferă semnificativ de cele ale cazului precedent. În acest caz, CEDO va cita hotărârea anterioară, explicând apoi de ce aceasta nu se aplică integral situației de față. Aceasta se numește distinguishing (distincție) și permite Curții să evite extinderea mecanică a unei reguli la circumstanțe nepotrivite. De pildă, dacă într-o cauză anterioară s-a stabilit un anumit standard, dar noua cauză prezintă elemente de fapt esențial diferite, Curtea poate sublinia aceste deosebiri și decide diferit, fără a nega validitatea precedentului în sine. Un exemplu ilustrativ este Cossey c. Regatul Unit (1990), unde reclamanta a încercat să deosebească situația sa de precedentul Rees c. Regatul Unit (1986) – tot o cauză privind transexualitatea. Curtea a analizat comparativ faptele și a concluzionat că noua speță nu era „material diferită” de cea anterioară, deci nu justifica un rezultat opus. În alte cazuri, dimpotrivă, Curtea a remarcat existența unor factori deosebiți (de ex., context factual sau evoluții legislative), folosindu-i pentru a justifica o soluție diferită față de un precedent invocat de părți. Distincția de precedent este, așadar, o tehnică prin care CEDO încorporează analiza jurisprudenței trecute, dar adaptează concluziile la noile circumstanțe.
3. Dezvoltarea sau schimbarea jurisprudenței (revizuirea precedentului): În anumite cauze, Curtea decide că este necesar să revizuiască o jurisprudență anterioară, fie prin clarificare/extindere, fie chiar prin schimbare de abordare. În astfel de situații, hotărârea va conține referiri la soluțiile precedente relevante, urmate de argumente pentru care Curtea ajunge acum la un rezultat diferit. CEDO manifestă însă reținere în a declara deschis că “rescrie” sau “anulează” un precedent. Mai curând, folosește un limbaj diplomatik, afirmând că jurisprudența este pusă în acord cu evoluțiile survenite sau că se “dezvoltă” principiile existente. De exemplu, Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda (2007, Marea Cameră) a modificat criteriile de aplicare a art. 6 în materie de funcționari publici, deviind de la testul anterior (stabilit în Pellegrin c. Franța, 1999). În hotărâre, Curtea nu a folosit termenul de overruling, ci a prezentat noua formulă ca pe o clarificare și evoluție a jurisprudenței. Abia într-o opinie separată, cinci judecători dissenting au criticat majoritatea pentru că ar fi “răsturnat jurisprudența consacrată” fără o justificare suficientă. În mod similar, în Mamatkulov și Askarov c. Turcia (2005, Marea Cameră), Curtea a adoptat o interpretare nouă – obligativitatea măsurilor provizorii indicate de ea însăși – fără a declara formal că a abandonat poziția anterioară (din cazul Čonka c. Belgia, 2002); schimbarea a fost implicită, sub argumentul necesității de a asigura efectivitatea dreptului de petiție. În concluzie, citațiile de acest tip arată cum CEDO își fundamentează evoluțiile jurisprudențiale pe propriile hotărâri anterioare: fie le folosește ca bază și le extinde, fie le discută și motivează de ce se îndepărtează de ele, menținând totodată discursul judiciar în continuitatea tradiției sale jurisprudențiale.
Exemple ilustrative din jurisprudența CEDO
Pentru a înțelege concret modul în care CEDO utilizează precedentul și citările din propria jurisprudență, vom prezenta câteva cazuri reprezentative:
- Cossey c. Regatul Unit (1990) – Acest caz (privind drepturile persoanelor transexuale) ilustrează respectarea precedentului recent în absența unor motive de schimbare. Reclamanta a invocat reevaluarea deciziei anterioare din Rees c. UK (1986), însă Curtea a considerat că situația de fapt era practic aceeași cu cea din Rees. În motivare, Curtea a recunoscut explicit că „nu este legată de hotărârile sale precedente” și că în general urmărește propriile precedente „în interesul securității juridice și al dezvoltării ordonate a jurisprudenței”, dar a subliniat că ar putea totuși să se abată de la o decizie anterioară dacă există motive întemeiate. Aplicând acest principiu în Cossey, Curtea a examinat dacă intervinseră schimbări substanțiale după 1986. Concluzia a fost negativă: nu apăruseră progrese științifice ori un consens european suficient de diferit, astfel că „nu se poate afirma, în momentul de față, că o abatere de la hotărârea anterioară a Curții ar fi justificată pentru a menține interpretarea Convenției în linie cu condițiile actuale”. În lipsa unor motive noi, Curtea a urmat precedentul Rees și a decis că nu s-a încălcat Convenția, demonstrând deferență față de propria jurisprudență.
- Christine Goodwin c. Regatul Unit (MC, 2002) – Acest caz marchează o schimbare jurisprudențială majoră, Curtea îndepărtându-se de precedent pentru a-și adapta interpretarea la realitatea curentă. Doamna Christine Goodwin, femeie transexuală, a solicitat recunoașterea legală completă a noului său sex, situație în care precedentele (Rees și Cossey) statuaseră că statul nu încălcase Convenția. Cauza a fost trimisă în fața Marii Camere, semnalând posibila revizuire a jurisprudenței. În hotărâre, Curtea a reafirmat mai întâi cadrul de principiu: a reiterat că, „deși, în interesul securității juridice și al egalității în fața legii, nu ar trebui să se abată fără motive serioase de la precedentele stabilite, Convenția este un instrument viu și [Curtea] trebuie să țină seama de condițiile în schimbare”, pentru a nu transforma jurisprudența într-un obstacol al progresului. Aplicând această abordare evolutivă, Marea Cameră a constatat că între timp (după 1990) avuseseră loc schimbări sociale și legislative importante: multe state membre recunoscuseră drepturile persoanelor transexuale, opinia publică și știința medicală evoluaseră, iar situația reclamantei evidenția continuarea unor grave dificultăți. CEDO a subliniat că menținerea vechii jurisprudențe ar face ca drepturile Convenției să devină teoretice și iluzorii pentru un grup de persoane. Prin urmare, Curtea a decis să se abată de la precedentul stabilit în Rees/Cossey și a constatat o încălcare a articolului 8 din Convenție (dreptul la viață privată). Hotărârea Christine Goodwin reprezintă un exemplu clar în care Curtea își invocă propria jurisprudență anterioară (inclusiv reanalizând argumentele din Cossey) doar pentru a demonstra de ce, în lumina noilor realități, acea jurisprudență trebuie actualizată. Această decizie de referință a fost motivată riguros prin raportare la precedente și a marcat revizuirea jurisprudenței CEDO în materia identității de gen, Curtea afirmându-și rolul de a asigura interpretarea dinamică a Convenției.
- Mamatkulov și Askarov c. Turcia (MC, 2005) – Cauza privea doi cetățeni uzbeci extrădați de Turcia contrar unei măsuri provizorii dispuse de CEDO (care ceruse amânarea extrădării până la soluționarea plângerii). Până la acel moment, nu era clar dacă neexecutarea indicațiilor provizorii ale Curții (emise în baza Regulii 39 din Regulament) constituie în sine o violare a Convenției. O hotărâre anterioară, Čonka c. Belgia (2002), tratase implicit problema, dar fără a declara obligatorii astfel de măsuri. În Mamatkulov (examinat de Marea Cameră), Curtea a dezvoltat jurisprudența, hotărând că nerespectarea unei măsuri provizorii CEDO poate încălca art. 34 din Convenție (dreptul de petiționare individuală). Interesant este modul în care Curtea a motivat: ea a citat propriile decizii anterioare referitoare la importanța efectivității dreptului de petiție și a remarcat că, pentru a proteja acest drept, este necesar să confere un caracter obligatoriu măsurilor provizorii. Deși în esență CEDO și-a schimbat practica față de Čonka, hotărârea Mamatkulov nu folosește termeni precum “a revoca precedentul”, ci formulează concluzia ca pe o consolidare a garanțiilor convenționale, având în vedere scopul superior al protecției drepturilor. Acest exemplu arată cum Curtea invocă jurisprudența sa (principii generale din cauze anterioare) pentru a justifica o inovație, menținând continuitatea argumentativă chiar și atunci când soluția este nouă.
- Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda (MC, 2007) – Acest caz ilustrează o schimbare jurisprudențială subtilă, realizată sub aparența unei clarificări tehnice. Problema era dacă funcționarii publici pot pretinde acces la o instanță (în sensul art. 6 din Convenție) în litigii de serviciu. Jurisprudența anterioară, consolidată prin hotărârea Pellegrin c. Franța (1999), stabilise un criteriu general potrivit căruia anumite categorii de funcționari (cei ce participă la exercițiul puterii publice sau la funcții care implică “loialitatea specială” față de stat) sunt excluși de la protecția art. 6. În Vilho Eskelinen, Marea Cameră a reconsiderat acel criteriu și a formulat un test nou, mai restrâns, pentru excluderea de la art. 6. În motivare, Curtea a menționat hotărârea Pellegrin și considerentele sale, dar a argumentat că este nevoie de “dezvoltarea” testului pentru a se alinia mai bine cu obiectul și scopul Convenției în materia accesului la justiție. Deși practic a fost o îndepărtare de precedent (extinzând aplicarea art. 6 la mai mulți funcționari), Curtea nu a recunoscut explicit că a suprascris regula anterioară. Doar judecătorii minoritari, în opinia lor separată, au indicat direct că majoritatea a abandonat jurisprudența constantă stabilită prin Pellegrin, criticând faptul că nu s-a oferit o justificare mai fermă a acestei devieri. Vilho Eskelinen demonstrează atât invocarea precedentului (Curtea a discutat pe larg criteriul Pellegrin), cât și modul în care noua decizie a fost “ambalată” ca o ajustare logică a acelui precedent, evitându-se limbajul de rupere frontală a continuității.
- Bayatyan c. Armenia (MC, 2011) – Un exemplu de schimbare de jurisprudență motivată prin apariția unui consens european este acest caz privind refuzul serviciului militar din motive de conștiință. În trecut, fostele Comisii ale Convenției și Curtea (în decizii mai vechi) consideraseră că obiecția de conștiință nu intră sub protecția Convenției (neexistând un drept explicit la refuzul serviciului militar). În Bayatyan, Marea Cameră a reevaluat problema în contextul unui obiector de conștiință (martor al lui Iehova) condamnat penal în Armenia. Hotărârea citează inițial precedentele nefavorabile (ex. Grandrath c. R.F. Germania, decizie a Comisiei din 1966) dar observă că între timp majoritatea statelor europene au introdus servicii alternative la serviciul militar sau au recunoscut statutul de obiector de conștiință. Curtea face referire la instrumente internaționale relevante (precum Pactul ONU privind drepturile civile și politice și practica Comitetului ONU) și la evoluția practicilor statelor, conturând un consens emergent. Invocând principiul interpretării evolutive, CEDO afirmă necesitatea depășirii jurisprudenței anterioare pentru a armoniza Convenția cu noile realități. În consecință, Bayatyan a decis, în premieră, că pedepsirea refuzului serviciului militar din motive religioase poate încălca libertatea de conștiință (art. 9), răsturnând astfel poziția precedentă. Și în acest caz, textul hotărârii conține referiri la importanța securității juridice, menționând formula standard (preluată și în §98 al hotărârii) conform căreia nu trebuie abandonată jurisprudența fără un motiv serios, dar subliniază că menținerea unei abordări statice ar “risca să împiedice reforma sau îmbunătățirea” standardelor drepturilor omului. Bayatyan exemplifică modul în care Curtea folosește citații din propria jurisprudență (și din cea a organelor internaționale) pentru a legitima o schimbare, demonstrând totodată sensibilitate la evoluțiile normative și morale din societățile europene.
(Se pot identifica numeroase alte exemple, precum evoluțiile jurisprudențiale privind dreptul la viață al deținuților votanți – de la Hirst c. UK (2005) la Scoppola c. Italia (No.3, 2012) –, însă cele de mai sus sunt suficient de reprezentative.)
CEDO și citarea altor instanțe internaționale
Un aspect aparte este măsura în care CEDO citează jurisprudența altor instanțe internaționale (precum Curtea de Justiție a Uniunii Europene – CJUE, sau Curtea Internațională de Justiție – CIJ). În mod poate surprinzător, studiile de specialitate arată că, în pofida reputației sale de instanță deschisă dialogului judiciar transnațional, CEDO citează foarte rar hotărâri ale altor curți în motivarea deciziilor sale. În cadrul considerentelor hotărârilor CEDO, referirile directe la jurisprudența CJUE, CIJ sau a altor tribunale internaționale apar sporadic și numai atunci când există o relevanță imediată pentru cauza dedusă judecății. Pe de altă parte, judecătorii Curții fac mai frecvent asemenea trimiteri în opiniile separate (concurente sau disidente), unde au libertatea de a discuta comparativ soluțiile altor foruri jurisdicționale.
Totuși, nu lipsesc cu desăvârșire exemplele de citare inter-judiciară în hotărârile CEDO. Relația cea mai vizibilă este cu Curtea de Justiție a UE (CJUE), având în vedere că multe state părți la Convenție sunt și membre UE. În cauze ce implică dreptul Uniunii sau principii comune, CEDO poate ține cont de jurisprudența CJUE pentru a evita contradicțiile și a asigura o interpretare armonioasă a drepturilor fundamentale. De pildă, în cauza Bosphorus Hava Yolları c. Irlanda (MC, 2005), Curtea, evaluând un act al statului reclamat impus de obligațiile acestuia ca stat membru UE, a luat în considerare gradul de protecție oferit de sistemul CJUE și a formulat așa-numita „prezumție Bosphorus” de protecție echivalentă, menționând implicit contextul jurisprudențial al UE (fără a cita o hotărâre anume a CJUE, dar bazându-se pe existența mecanismelor de control din dreptul UE). Alte exemple notabile includ Michaud c. Franța (2012), unde CEDO a examinat dacă instanțele naționale au obligativitatea trimiterii preliminare la CJUE și a făcut referire la cauza CJUE Cilfit privind exceptările de la trimiterea preliminară, sau Avotiņš c. Letonia (MC, 2016), unde Curtea a citat și discutat principiul încrederii reciproce din dreptul UE în contextul recunoașterii hotărârilor civile străine (executate în baza unui regulament european).
În ceea ce privește Curtea Internațională de Justiție (CIJ), referirile sunt și mai rare, dată fiind sfera diferită de competență (CEDO se ocupă de drepturile omului la nivel european, pe când CIJ judecă litigii interstatale de drept internațional public). CEDO a invocat ocazional jurisprudența CIJ atunci când a interpretat noțiuni de drept internațional general prezente implicit în Convenție. De exemplu, în cauze privind imunitatea statelor (Al-Adsani c. UK, 2001; Jones c. UK, 2014), Curtea a avut în vedere principiile dezvoltate de CIJ referitor la imunitatea jurisdicțională a statelor (a se vedea cauza CIJ Germania c. Italia, 2012), deși nu a urmat întocmai concluziile CIJ, dat fiind specificul drepturilor omului. Astfel de citări, atunci când apar, sunt folosite pentru a întări argumentația sau pentru a arăta conștientizarea cadrului juridic internațional mai larg. Însă, per ansamblu, CEDO nu se consideră legată de jurisprudența altor instanțe și nici nu o citează sistematic, preferând să își fundamenteze deciziile preponderent pe propria jurisprudență și pe instrumentele Convenției.
Trebuie menționat că dialogul judiciar al CEDO cu alte instanțe se realizează și indirect, nu neapărat prin citare formală. Curtea poate împrumuta idei, concepte sau standarde din soluțiile altor tribunale internaționale sau din dreptul comparat, fără a face trimitere expresă. De exemplu, în Demir și Baykara c. Turcia (2008, MC), CEDO a integrat în interpretarea art. 11 (libertatea de asociere sindicală) concluzii din convențiile și jurisprudența Organizației Internaționale a Muncii și a Curții Europene de Justiție, indicând aceste surse în argumentație pentru a arăta evoluția standardelor internaționale. Aceste referințe arată deschiderea Curții spre contextul juridic internațional, chiar dacă nu ridică alte instanțe la rang de precedenți obligatorii.
În concluzie, CEDO folosește precedentul judiciar într-un mod flexibil: nu este constrânsă de el ca într-un sistem de common law, dar îl prețuiește ca instrument de consistență și legitimitate. Curtea își motivează deciziile prin citații din propria jurisprudență – fie pentru a confirma principii existente, fie pentru a-și nuanța sau schimba abordarea – asigurând astfel atât continuitate, cât și evoluție în interpretarea drepturilor omului. Diferențele față de doctrina stare decisis rezidă în absența obligativității absolute a precedentului și în posibilitatea recunoscută de a adapta jurisprudența la realitatea contemporană, posibilitate de care Curtea profită cu moderație și cu argumente explicite. Exemplele din jurisprudență (de la Cossey și Chapman la Goodwin, Mamatkulov, Eskelinen sau Bayatyan) demonstrează în practică aceste mecanisme de citare și abordare a precedentelor. Iar în ceea ce privește influențele externe, CEDO menține un dialog limitat dar existent cu jurisprudența altor instanțe internaționale, arătând că, deși nu se supune precedentelor acestora, este conștientă de contextul juridic global în care își desfășoară activitatea.
Surse selectate:
- Cossey c. Regatul Unit, Hotărârea din 27 septembrie 1990, § 35 (limitele precedentului și posibilitatea abaterii pentru motive serioase) și § 40 (decizia de a nu se îndepărta de jurisprudența anterioară, nefiind încă întrunite condițiile schimbării).
- Christine Goodwin c. Regatul Unit [MC], Hotărârea din 11 iulie 2002, §§ 74-75 (principiul menținerii jurisprudenței vs necesitatea interpretării evolutive a Convenției).
- Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda [MC], Hotărârea din 19 aprilie 2007, opinia separată (critica explicită a schimbării jurisprudenței fără recunoaștere formală).
- Bahadır Kılınç, “The Issue of Binding Value of Precedent Cases in the Case-Law of the European Court of Human Rights”, Law & Justice Review vol. 5, 2012 – analiză doctrinară (Curtea urmează de regulă hotărârile importante, deși precedentul nu este formal obligatoriu; Curtea își numește propriile hotărâri “precedente” dar își permite revizuirea lor dacă circumstanțele o cer).
- Erik Voeten, “Borrowing and Nonborrowing among International Courts”, J. of Legal Studies 2010 – studiu statistic (CEDO citează rar jurisprudența altor instanțe în hotărârile sale, cu excepția opiniilor separate ale judecătorilor).