Regulile privind cuvântarea avocatului în procesul civil din Republica Moldova.

În cadrul unui proces civil, avocații au rolul esențial de a reprezenta părțile și de a susține interesele acestora prin argumente juridice. Cuvântarea susținută de avocat – în special cuvântul final (pledoaria) – este momentul în care apărătorul rezumă faptele dovedite, expune argumentele și interpretează legea în favoarea clientului său. Acest discurs nu constituie însă o probă în sine și se supune unor reguli stricte, întemeiate pe legislația procesuală civilă a Republicii Moldova. În cele ce urmează vom analiza cadrul legal relevant, accentuând că avocatul nu este martor în procesul civil, nu poate fi tratat ca atare și că instanța își poate întemeia soluția doar pe probele legal administrate în dosar, nu pe afirmațiile făcute de avocat în pledoarie.

Rolul avocatului vs. rolul probelor în procesul civil

În justiția civilă, este fundamentală distincția între argumentele avocatului și probele administrate în cauză. Conform Codului de Procedură Civilă (CPC) al Republicii Moldova, mijloacele de probă în procesul civil sunt, în esență, mijloacele prevăzute de lege prin care se pot dovedi faptele relevante: înscrisuri, înregistrări audio-video, declarații de martori, concluzii de expert, obiecte materiale etc. Orice parte are dreptul și obligația de a propune și prezenta astfel de probe pentru a-și susține pretențiile sau apărările. Avocatul, în schimb, nu se numără printre aceste mijloace de probă. Cuvintele sale în fața instanței reprezintă exprimarea poziției juridice a clientului, interpretarea probelor existente și susținerea argumentelor legale, dar nu constituie ele însele dovada faptelor pe care se bazează procesul.

Este important de subliniat principiul saricinei probei (onus probandi): potrivit normelor procesuale civile, fiecare parte trebuie să dovedească faptele pe care își întemeiază cererile sau apărările. Există, desigur, excepții de la obligativitatea probării – de exemplu, faptele notorii public (cunoscute de toată lumea) sau faptele recunoscute expres de cealaltă parte nu trebuie dovedite. Astfel, dacă avocatul părții adverse recunoaște în mod explicit un fapt în numele clientului său, acea recunoaștere valorează probă (fiind o manifestare de voință a părții, echivalentă cu admiterea factologică) și, conform art. 123 coroborat cu art. 131 alin. (4) CPC, partea este scutită de a mai administra altă probă pentru acel fapt. Însă, în lipsa unei asemenea recunoașteri ori a altor temeiuri legale de derogare, toate faptele afirmate în proces trebuie dovedite prin mijloace de probă admise de lege. Avocatul nu le poate substitui și nici completa prin simpla sa declarație.

În consecință, avocatul nu are un rol probator, ci un rol de advocacy (de pledoarie). Declarațiile sau afirmațiile făcute de el în fața instanței au menirea de a explica și corela faptele deja probate cu normele juridice aplicabile, nu de a furniza informații noi care să țină loc de probă. Dacă o anumită împrejurare de fapt este contestată și nu a fost susținută de vreo probă admisibilă în dosar, simplul fapt că avocatul o enunță în cuvântarea sa finală nu îi conferă valoare probatorie. Instanța este obligată să decidă cauza în baza probatoriului administrat legal și nemijlocit în fața sa, cu respectarea principiilor contradictorialității și nemijlocirii. Prin principiul nemijlocirii se înțelege că judecătorul trebuie să-și formeze convingerea doar pe probele examinate direct în ședință (martori audiați nemijlocit, înscrisuri depuse și verificate în contradictoriu etc.), nu pe relatări din auzite sau pe susțineri neprobate.

Avocatul nu este martor și nu poate fi audiat ca martor

Un avocat nu poate avea dublă calitate în propriul proces pe care îl gestionează – aceea de apărător și simultan de martor asupra faptelor litigioase. Legislația Republicii Moldova prevede expres incompatibilitatea avocatului cu postura de martor în legătură cu informațiile obținute în exercițiul profesiei sale. Atât Codul de procedură penală, cât și Codul de procedură civilă interzic audierea avocatului în calitate de martor cu privire la date aflate datorită exercitării profesiei. Această normă, consacrată de exemplu la art. 133 lit. b) CPC, protejează confidențialitatea relației avocat–client și asigură că un avocat nu poate fi obligat să divulge și să depună mărturie despre ceea ce a aflat de la clientul său sau în pregătirea apărării. De asemenea, Statutul profesiei de avocat întărește această interdicție prin prevederea că avocatul nu poate fi constrâns să dezvăluie informații confidențiale și nu poate depune mărturie asupra lor (art. 58 alin. (2) din Statut).

Chiar dincolo de chestiunea confidențialității, în procesul civil avocatul pur și simplu nu este parte și nici martor, deci nu poate fi “interogat” de instanță ca un martor. Martorii, potrivit legii, sunt persoane terțe, fără interes în cauză, chemate să declare sub jurământ asupra faptelor litigioase. Avocatul, în schimb, este reprezentantul uneia dintre părți, fiind inevitabil subiectiv și angajat în favoarea clientului. Orice afirmații ar face, ele nu îndeplinesc rigorile unei depoziții de martor (nu sunt sub jurământ și nu emană de la o persoană neutră). Dacă avocatul însuși ar fi fost, incidental, martor ocular la vreo faptă relevantă din proces, soluția corectă ar fi recuzarea sa din calitatea de reprezentant și audierea lui ca martor, ori, dacă preferă să rămână avocat în cauză, atunci nu poate depune el însuși mărturie despre acele fapte. Nicio întrebare a instanței sau a părții adverse nu poate fi adresată avocatului cu scopul de a stabili adevărul factual, ci doar pentru clarificarea argumentelor sale.

În practica judiciară, judecătorul poate cere avocatului lămuriri cu privire la pretențiile formulate, la temeiurile de fapt sau de drept invocate, însă nu îl poate “chestiona” pentru a obține noi informații factuale. Dacă, de exemplu, într-o pledoarie avocatul menționează un fapt fără acoperire probatorie, adversarul are dreptul să obiecteze, iar instanța poate reține acel aspect ca simplă susținere fără valoare. Niciun proces-verbal de ședință nu va consemna declarațiile avocatului ca depoziții factuale, ci cel mult ca argumentație. Altfel spus, avocatul nu depune mărturie, ci prezintă concluzii.

Limitarea pledoariei la faptele dovedite în dosar

Cuvântarea finală a avocatului (sau concluziile orale) trebuie să se înscrie în limitele obiectului litigiului și ale materialului probator administrat pe parcursul judecății. Avocatul nu poate susține în pledoarie existența unor “fapte” care nu au fost dovedite prin probe admisibile în cursul procesului. O astfel de conduită ar fi contrară atât legii, cât și deontologiei profesionale, deoarece ar însemna prezentarea ca real a unor aspecte neconfirmate. În plus, introducerea în dezbateri a unor elemente factuale noi sau nedovedite lezează principiul contradictorialității – partea adversă nu a avut ocazia să le combată pe teren probator, nefiind parte a procesului de administrare a probelor.

Legislația procesuală civilă impune că hotărârea judecătorească trebuie să se bazeze numai pe probele legal administrate în cauză. Instanța este obligată să analizeze observațiile, argumentele și probele prezentate de ambele părți, însă, în motivarea soluției, judecătorul va reține doar faptele care au fost dovedite și probele pe care se sprijină. Nicio hotărâre nu poate fi întemeiată pe elemente lipsite de forță probantă. De pildă, dacă un avocat afirmă în cuvântul său final că “pârâtul a recunoscut datoria față de clientul meu în discuții private”, fără ca acest fapt să rezulte din înscrisuri, mărturii sau alt mijloc de probă administrat, instanța nu poate lua de bune asemenea afirmații. Ele rămân simple susțineri ale apărării, care nu întrunesc condițiile de admisibilitate ca probă. Conform legislației Republicii Moldova, toate probele prezentate instanței trebuie să fie obținute și administrate legal, iar nicio hotărâre judecătorească nu poate fi bazată pe probe obținute ilegal. Prin analogie, nici pe “probe” inexistente (fapte nedovedite deloc) nu se poate întemeia soluția. Judecătorul are datoria ca, în deliberare, să ignore orice element care nu se regăsește în dosar sub forma probelor administrate.

Această regulă servește asigurării caracterului echitabil al procesului și a legalității hotărârii. În motivarea hotărârii civile, judecătorul trebuie să indice care fapte au fost considerate dovedite, prin ce probe, și de ce anumite probe au fost preferate altora. Doar astfel se poate verifica dacă soluția se sprijină pe ceva palpabil și verificabil. Depozițiile avocatului nu figurează printre aceste elemente probatorii – ele sunt argumente subiective, nu constatări obiective. Dacă instanța ar ține cont de ele ca atare, ar încălca principiile procedurale și ar risca casarea hotărârii pentru netemeinicie.

În practică, avocații experimentați își construiesc pledoariile pornind strict de la probele din dosar. Ei recapitulează pe scurt ce au declarat martorii audiați, ce conțin înscrisurile depuse, ce a concluzionat expertul, evidențiind aspectele favorabile clientului. Acolo unde o probă lipsește sau este insuficientă, avocatul nu poate “umple golul” prin oratorie – oricât de convingător ar vorbi, faptele nefaste rămân nedovedite dacă nu există o probă obiectivă. De aceea, una dintre regulile de conduită în instanță este ca pledoaria să fie **rezumată la aspectele esențiale ale cauzei, fără a expune fapte noi sau elemente în afara probatoriului administrat (întrucât acestea nu vor avea relevanță). Avocatul trebuie să manifeste onestitate față de instanță: nu poate prezenta supoziții drept realități factuale și nu poate încerca să transforme argumentul în evidență.

Consecințe asupra soluționării cauzei

Respectarea acestor reguli are implicații directe asupra soluției și temeiniciei hotărârii. O hotărâre judecătorească bazată pe afirmațiile nesusținute ale avocatului ar fi vădit ilegală și arbitrară. În căile de atac (apel sau recurs), o asemenea hotărâre ar fi desființată, deoarece instanța superioară va constata că prima instanță și-a întemeiat decizia pe ceva ce nu era probă la dosar. Astfel, judecătorii de fond sunt precauți să nu cadă în această capcană: în deliberare, ei filtrează materialul cauzei și pun deoparte orice informație care nu a fost dovedită conform legii. Chiar dacă, subiectiv, un judecător ar fi impresionat de pledoaria emoțională a unui avocat, el nu poate lega soluția de acele elemente emoționale sau nedovedite, ci numai de faptele confirmate prin probe.

Pentru avocați, aceasta înseamnă că strategia procesuală trebuie să acorde prioritate administrării probelor în faza de cercetare judecătorească. Pledoaria finală, oricât de bine ar fi formulată, nu poate suplini lipsa probelor. Un avocat nu își poate “martoriza” propriul cuvânt pentru a acoperi lacune probatorii. Dacă o probă importantă a fost omisă, nu există remediu la faza dezbaterilor: instanța nu va putea lua în considerare decât eventual lipsa acelei probe și consecințele sale (de regulă, nefavorabile părții care avea sarcina să o prezinte).

De asemenea, avocații trebuie să fie conștienți că orice încercare de a transforma propriile afirmații în “adevăruri” nerecunoscute de cealaltă parte este sortită eșecului. De exemplu, dacă într-un litigiu civil avocatul reclamantului susține în pledoarie că “pârâtul i-a promis clientului meu că va achita datoria în fața unui prieten comun”, fără ca acel prieten să fi fost audiat ca martor sau fără o dovadă scrisă, instanța va considera pur și simplu că nu există probă a unei asemenea promisiuni. În schimb, dacă avocatul reclamantului a propus și instanța a admis audierea prietenului ca martor, iar acesta a confirmat promisiunea, atunci avocatul poate folosi în cuvântare depoziția respectivă care există la dosar – astfel afirmația sa devine doar o reiterare a unei probe deja administrate.

În concluzie, judecătorul își poate forma convingerea și baza hotărârea exclusiv pe probele administrate în mod legal în proces. Declarațiile avocatului, neîncadrându-se în categoria probelor, nu pot constitui temei al hotărârii. Avocatul nu este martor și nu poate fi tratat ca atare, el nu poate fi interogat pentru a “demonstra” fapte, iar cuvântarea sa finală trebuie circumscrisă strict probatoriului și normelor legale incidente. Legislația procesuală civilă a Republicii Moldova – prin Codul de Procedură Civilă și actele normative privind profesia de avocat – garantează aceste principii, asigurând echitatea și legalitatea procesului civil. Respectarea lor este în avantajul tuturor părților: se previne transformarea dezbaterilor într-un “teatru” retoric lipsit de rigoare și se păstrează orientarea procesului spre adevărul stabilit prin dovezi și spre o justiție corectă, întemeiată pe lege și fapt.

Surse de drept: Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova (art. 25, art. 26, art. 117-133, art. 131 alin.(4), art. 123, art. 158 ș.u.); Legea cu privire la avocatură nr. 1260-XV/2002; Statutul profesiei de avocat (art. 58); Constituția Republicii Moldova (art. 20, art. 26) privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare; Ghid privind drepturile omului – Procedura civilă (ECHR). Aceste prevederi subliniază că doar probele obținute legal și administrate contradictoriu pot sta la baza hotărârilor judecătorești, avocatul având rolul de a asista și pleda, nu de a testimonia.