Probele în procesul civil: Declarațiile părților și rolul avocaților

Introducere

În procesul civil, hotărârea instanței trebuie să se bazeze exclusiv pe probele administrate legal și nemijlocit. Totuși, există unele neclarități în practică privind valoarea declarațiilor făcute în sala de judecată de diferiți actori ai procesului. Acest articol, adresat în special avocaților, analizează reglementările Codului de procedură civilă al Republicii Moldova (CPC) referitoare la probe, cu accent pe declarațiile părților (inclusiv ale altor participanți la proces) și pe expunerile avocaților în instanță. Vom examina ce fel de mijloace de probă reprezintă declarațiile părților și de ce afirmațiile făcute de avocați, în calitate de reprezentanți, nu constituie probe. De asemenea, vom evidenția obligația instanței de a întemeia soluția doar pe probe obiective și rolul restrâns al avocatului de a comenta doar probele existente examinate în fața instanței.

Cadrul legal general privind probele în procesul civil

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova consacră principii clare despre administrarea probelor și rolul părților în probatoriu. Potrivit art. 118 CPC, fiecare parte are obligația de a-și proba afirmațiile în judecată: „Fiecare parte trebuie să dovedească circumstanțele pe care le invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor sale, dacă legea nu dispune altfel.”ro.scribd.com. Cu alte cuvinte, sarcina probei (sarcina probațiunii) revine părții care formulează o afirmație de fapt în sprijinul pretențiilor sau apărărilor sale.

De asemenea, art. 119 CPC prevede că probele sunt, în principiu, prezentate de către părți și ceilalți participanți la proces: „Probele se adună și se prezintă de către părți și de alți participanți la proces.” Dacă apar dificultăți în strângerea probelor, instanța poate contribui la colectarea lor, la cererea părțilorro.scribd.com. Judecătorul nu poate însă să acumuleze probe din oficiu, nici să sugereze părților ce probe ar trebui administratejustcivil.files.wordpress.com. Părțile rămân principalii responabili de propunerea și administrarea probelor, instanța având un rol diriguitor, dar pasiv în ceea ce privește inițiativa probatorie, respectând principiile contradictorialității și disponibilității.

Legea procesuală civilă definește strict mijloacele legale de probă admise. Sunt recunoscute ca probe: înscrisurile, declarațiile martorilor, rapoartele de expertiză, înregistrările audio-video, obiectele materiale etc. – adică instrumente prin care se poate stabili adevărul factualanticoruptie.md. Principiul nemijlocirii (art. 25 CPC) cere ca judecătorul să ia contact direct cu aceste probe în condiții de contradictorialitate (de ex., martori audiați nemijlocit, înscrisuri prezentate și verificate în ședință)anticoruptie.mdanticoruptie.md. Astfel, instanța își formează convingerea numai pe baza probelor administrate direct în fața sa, iar relatări indirecte sau „din auzite” nu pot sta la baza hotărâriianticoruptie.md.

În acest context, este esențial să distingem între declarațiile făcute de părți sau alți participanți la proces și afirmațiile făcute de avocați în cursul dezbaterilor. Codul de procedură civilă oferă un temei legal ferm pentru această diferențiere, iar consecințele sunt directe asupra valorii probatorii a celor spuse în sala de judecatăanticoruptie.md.

Declarațiile părților și ale participanților – mijloace de probă (limitate) în proces

Părțile (reclamantul și pârâtul) și ceilalți participanți la proces (intervenienți, procurorul când este cazul, autorități sau organizații abilitate să intervină etc.) au dreptul de a da explicații (declarații) în fața instanței cu privire la situația de fapt. Legea prevede expres această etapă: potrivit art. 213 CPC, instanța ascultă explicațiile participanților la proces prezenți – deci ale părților și ale celorlalți participanți enumerați de lege – și, dacă este cazul, ale reprezentanților loranticoruptie.md. Legea recunoaște astfel că declarațiile directe ale părților fac parte din materialul procesului și dispune consemnarea lor în procesul-verbal al ședințeianticoruptie.md. Această audiere directă a părților decurge din principiile oralității și nemijlocirii, oferind judecătorului ocazia să ia contact nemijlocit cu versiunea fiecărei părți asupra faptelor, să le observe comportamentul și credibilitatea și să le adreseze întrebări lămuritoareanticoruptie.mdanticoruptie.md.

Notă: Avocații, în schimb, nu figurează pe lista participanților la proces definită de art. 55 CPCanticoruptie.md. Ei acționează ca reprezentanți convenționali ai părților, exercitând drepturile procesuale ale acestora, fără a dobândi calitate procesuală proprieanticoruptie.md. Cu alte cuvinte, avocatul nu este subiect direct al raportului procesual, ci mandatarul părții. Această distincție legală explică de ce numai părțile și ceilalți participanți pot fi audiați pentru a furniza declarații asupra faptelor, pe când avocatul are un rol diferit (detaliat mai jos).

Declarațiile părților (uneori numite și “explicațiile părților”) reprezintă relatările faptelor și precizările pe care reclamantul și pârâtul (ori alți participanți) le prezintă personal în fața completului de judecatăanticoruptie.md. De regulă, după citirea cererii de chemare în judecată și a întâmpinării, instanța le oferă părților ocazia să își expună oral propria versiune asupra circumstanțelor cauzeianticoruptie.md. Scopul acestor declarații este de a clarifica pretențiile și apărările, de a oferi detalii suplimentare din perspectiva fiecărei părți și de a permite instanței să înțeleagă direct pozițiile factuale ale părților. Ele sunt, așadar, un instrument procedural util în aflarea adevărului, completând ansamblul probator.

Totuși, din perspectivă probatorie, declarațiile părților au o valoare intrinsecă limitată. Fiind făcute de persoane direct interesate în soluția procesului, ele sunt inevitabil subiective. Declarațiile părților nu sunt echivalente cu depozițiile unui martor imparțial, în sens strict, întrucât părțile nu depun jurământ de a spune adevărul și au un interes direct în rezultatanticoruptie.md. Prin urmare, instanța va cântări cu precauție afirmațiile fiecărei părți despre fapte, mai ales dacă ele sunt contestate de partea adversăanticoruptie.md. Potrivit principiilor moderne de procedură civilă, probele sunt mijloacele legale de stabilire a adevărului (înscrisuri, martori, expertize, înregistrări etc.), pe când simplele susțineri ale unei părți interesate nu au, prin ele însele, forță doveditoare absolutăanticoruptie.md.

Cu toate acestea, explicațiile părților pot căpăta relevanță probatorie în anumite condiții. Legea recunoaște în mod expres câteva situații în care afirmațiile unei părți pot înlocui sau completa probele:

• Recunoașterea faptelor: Dacă o parte recunoaște un fapt defavorabil ei, acea recunoaștere poate fi folosită împotriva sa ca probăanticoruptie.md. CPC prevede că faptele admise expres de cealaltă parte sunt exceptate de la necesitatea doveziianticoruptie.md. De exemplu, art. 123 alin. (4) CPC stipulează că dacă, în cursul judecății, o parte (inclusiv prin avocatul său) admite explicit faptele pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile ori apărările, atunci partea adversă este degrevată de obligația de a mai dovedi acele faptero.scribd.com. Recunoașterea se consemnează în procesul-verbal și valorează probă, transformând faptul respectiv într-unul necontestat. Așadar, dacă în timpul ședinței pârâtul, prin avocatul său, admite explicit o afirmație de fapt a reclamantului, acea afirmație devine un fapt necontroversat, considerat dovedit prin acordul părții adverse, fără a mai necesita alte mijloace de probăanticoruptie.md. (Notă: Recunoașterea făcută de avocat obligă partea, fiind considerată făcută în numele clientului – dacă se încadrează în limitele mandatului avocatului.)
• Coroborarea cu alte probe: Declarațiile unei părți pot întregi tabloul factual al cauzei atunci când sunt confirmate de alte probe obiective. O afirmație a părții, altfel neutră ca valoare, poate primi greutate dacă este susținută de documente, mărturii sau alte mijloace de probă aflate la dosaranticoruptie.md. În această situație, explicațiile părții devin un complement al probatoriului, contribuind la interpretarea și corelarea celorlalte dovezi.
• Fapte necontestate: Dacă o parte face o afirmație de fapt, iar partea adversă nu o contestă, se poate considera că între părți s-a realizat un acord asupra faptelor, care scape de necesitatea unei probe suplimentareanticoruptie.md. Practic, faptul asupra căruia niciuna dintre părți nu ridică obiecții devine un fapt comun acceptat, pe care instanța îl poate considera dovedit fără a mai administra altă probă (dovadă prin lipsa controversei). Această situație este însă valabilă doar dacă legea nu cere în mod expres o anumită probă pentru acel fapt și dacă nu sunt încălcate alte norme (de exemplu, în materie de familie sau stare civilă unde pot exista cerințe speciale de probă).

În absența unei recunoașteri exprese sau a altor derogări legale (cum ar fi cele menționate mai sus ori prezumțiile legale de probă – v. art. 123 CPC despre fapte notorii, hotărâri anterioare, prezumții legale etc.), orice fapt relevant trebuie dovedit prin mijloacele de probă admise de legeanticoruptie.md. Simpla relatare a părții nu este suficientă pentru a convinge instanța, dacă afirmația este contestată sau rămasă neconfirmată. În consecință, instanța nu își poate întemeia hotărârea exclusiv pe ceea ce susține o parte interesată, decât dacă acele susțineri sunt confirmate prin probe ori admise de partea adversă, conform legiianticoruptie.mdanticoruptie.md. Cu alte cuvinte, declarațiile părților fac parte din mecanismul aflării adevărului și sunt utile pentru înțelegerea directă a poziției fiecărei părți, însă valoarea lor probantă depinde de context – ele pot constitui un început de dovadă sau o completare, dar nu țin loc de probă concludentă atunci când sunt contestate și neconfirmate de alte mijloace de probăanticoruptie.md.

Expunerile avocaților – pledoarii și argumente, nu mijloace de probă

Avocatul părții, fiind un reprezentant convențional, are rolul de a asista partea în exercitarea drepturilor procesuale și de a prezenta cazul clientului într-o formă juridică organizată. Expunerile avocaților includ pledoariile finale, concluziile orale sau scrise și orice alte afirmații făcute de avocat în fața instanței în numele clientului săuanticoruptie.md. Deși acest discurs poate fi esențial pentru a convinge instanța de interpretarea favorabilă a probelor și a legii, el nu constituie în sine o probă. Cuvintele avocatului reprezintă poziția și argumentele părții pe care o reprezintă, o sinteză a faptelor dovedite și o aplicare a normelor legale, dar nu sunt echivalente cu dovada faptelor materiale litigioaseanticoruptie.md.

Codul de procedură civilă limitează clar noțiunea de „mijloc de probă” la instrumentele prevăzute de lege prin care se pot stabili faptele. Astfel, avocatul nu apare printre mijloacele de probă pe care instanța le poate folosi pentru aflarea adevăruluianticoruptie.md. În mod expres, art. 132 CPC stabilește că martor poate fi doar o persoană fără interes în proces, care are cunoștință directă sau indirectă de faptele cauzei, și că depozițiile martorului nu pot fi considerate probă dacă acesta nu a cunoscut personal faptelero.scribd.com. Evident, avocatul apără interesul clientului și nu este neutru, iar informațiile pe care le are despre caz provin de regulă de la client sau din dosar – nu din percepție directă a faptelor. În plus, art. 133 lit. b) CPC prevede expres că avocații nu pot fi citați și audiați ca martori în proces, pentru informațiile de care au luat cunoștință în exercitarea profesiei (fiind obligați de lege să păstreze confidențialitatea)anticoruptie.mdro.scribd.com. Această interdicție legală subliniază că avocatul nu poate fi transformat în martor al propriului client, protejând secretul profesional și separând clar rolul de reprezentant de cel de martor.

Consecința acestor prevederi este că afirmațiile făcute de avocat în fața instanței nu au valoare probatorie intrinsecă cu privire la faptele litigioaseanticoruptie.md. Ele rămân la nivelul de susțineri, argumente sau concluzii ale părții pe care o reprezintă avocatul. Instanța are obligația (consacrată de principiile fundamentale ale procesului civil) să își întemeieze hotărârea exclusiv pe probele administrate legal în dosar, nu pe afirmațiile avocatului sau ale oricărui alt participant care nu au fost dovediteanticoruptie.md. Altfel spus, oricât de convingătoare sau elaborate ar fi pledoariile, ele nu pot suplini lipsa unor probe. Principiul nemijlocirii impune ca judecătorul să se convingă de realitatea situației de fapt prin contactul direct cu probele; simplele relatări indirecte ale avocatului (care sunt, în esență, relatări de la client sau din dosar, nu din experiența proprie a avocatului) nu pot sta la baza hotărârii judecătoreștianticoruptie.md. De altfel, tot ceea ce afirmă un avocat despre fapte are caracter mediat – sursa reală a informației este clientul sau altcineva, nu percepția nemijlocită a avocatuluianticoruptie.md. Avocatul nu depune mărturie sub jurământ, declarațiile sale nu pot fi contraverificate ca o probă veritabilă, iar partea adversă nu are posibilitatea să contrainterogheze avocatul pentru a testa veridicitatea afirmațiilor factuale (așa cum ar putea-o face cu un martor)anticoruptie.mdanticoruptie.md. În plus, procesul-verbal al ședinței de judecată nici nu consemnează declarațiile avocatului ca depoziții factuale, ci cel mult ca argumente sau concluzii prezentate de acestaanticoruptie.md. Se păstrează astfel o separație clară între ceea ce constituie material probator factual (provenit nemijlocit din probe) și ceea ce constituie apărare sau retorică (provenit din discursul avocatului)anticoruptie.md.

Prin urmare, este evident că avocatul “nu este martor și nu poate fi tratat ca atare” în procesul civilanticoruptie.md. Orice afirmații cu caracter factual ar face el în cursul dezbaterilor nu îndeplinesc rigorile unei depoziții de martor: avocatul nu vorbește sub jurământ, nu vorbește din postura unei persoane imparțiale, ci ca apărător al clientului (subiectiv prin prisma rolului său)anticoruptie.md. Chiar dacă, de exemplu, un avocat – animat de zelul pledoariei – ar menționa un fapt nou sau nedovedit până atunci, instanța nu poate lua acea mențiune drept adevăr dovedit doar pentru că a fost rostită de avocatanticoruptie.md. Dacă un anumit aspect faptic este contestat de partea cealaltă și nu a fost susținut printr-o probă admisibilă deja administrată, simplul fapt că avocatul îl enunță în fața instanței nu conferă acelui aspect nicio valoare probatorieanticoruptie.md. În practică, judecătorul va ignora asemenea afirmații neprobate ori le va nota ca atare (de exemplu, poate consemna în cuprinsul hotărârii că respectivele afirmații constituie susțineri fără suport probator)anticoruptie.md.

Mai mult, instanța poate reacționa prompt atunci când un avocat tinde să depășească rolul de apărător și încearcă să “depună mărturie” în locul părții. Nu este neobișnuit ca judecătorii să întrerupă avocații care încep să relateze ei înșiși împrejurări de fapt din afara probatoriului administrat (de pildă, formulări de tipul: „Clientul meu mi-a spus că…”). În asemenea situații, instanța poate solicita ca acele afirmații să fie susținute prin probe (ex: cererea de a propune martori sau înscrisuri care să ateste acel fapt) sau, în caz contrar, le va ignora în deliberareanticoruptie.md. De altfel, orice clarificări factuale de care are nevoie instanța vor fi cerute direct părții (clientului) sau se va dispune administrarea unei probe, niciodată nu se va considera ceea ce spune avocatul ca izvor direct de faptanticoruptie.md. Întrebările adresate avocatului de către judecător privesc doar aspecte procedurale (ex. stadiul administrării probelor, poziția procesuală a clientului) sau argumente juridice, niciodată stabilirea nemijlocită a adevărului factual prin intermediarul avocatuluianticoruptie.md.

Sinteză: Declarațiile părților vs. expunerile avocaților

Pentru a evidenția diferențele discutate, iată un scurt rezumat comparativ al statutului declarațiilor părților față de expunerile avocaților în cadrul probatoriului procesului civil:

• Calitatea procesuală: Părțile (reclamantul, pârâtul și ceilalți participanți prevăzuți de lege) sunt subiecte procesuale cu drepturi și obligații proprii în proces. Avocații, în schimb, acționează ca reprezentanți ai părților, fără a avea o calitate procesuală proprie (nu sunt considerați participanți în sensul art. 55 CPC)anticoruptie.md. Consecința este că numai părțile și participanții pot fi audiați în legătură cu faptele litigioase, în timp ce avocatul nu depune mărturie, el exercită drepturile părții pe bază de împuternicire.
• Rolul în administrarea probelor: Părțile propun și administrează probe (art. 119 CPC) și pot da declarații privind faptele, oferind instanței explicații directe despre circumstanțele cauzeiro.scribd.comanticoruptie.md. Avocații nu propun probe în nume propriu, ci doar în numele părții și în limitele mandatului primit. Ei nu pot adăuga probe noi prin simple afirmații în pledoarie, ci doar interpretează și argumentează pe baza probelor deja administrate de părți în dosaranticoruptie.md.
• Valoarea probatorie a celor afirmate: Declarațiile părților constituie mijloace de probă subiective – instanța le primește și le consemnează, însă le evaluează critic, ținând cont că provin de la persoane interesate și nesupuse jurământuluianticoruptie.md. Ele pot contribui la aflarea adevărului, mai ales dacă sunt coroborate cu alte probe sau conțin recunoașteri de fapte relevanteanticoruptie.mdanticoruptie.md. Afirmațiile avocaților, în schimb, au valoare de argumente de parte, nu de elemente probatorii. Indiferent cât de detaliate sau vehemente ar fi, ele nu pot, singure, dovedi un fapt și nu obligă instanța să le considere adevărate în lipsa unei probe reale în sprijinul loranticoruptie.mdanticoruptie.md.
• Tratamentul procedural: Declarațiile părților sunt tratate procedural similar cu depozițiile – instanța le ascultă (art. 213 CPC) și le consemnează în procesul-verbalanticoruptie.md. Pledoariile avocaților sunt înscrise în procesul-verbal doar ca expuneri orale sau concluzii ale reprezentantului, nu ca depoziții de martor sau declarații de parteanticoruptie.md. Instanța poate sancționa o parte pentru neprezentarea probelor sau pentru rea-credință procesuală, însă nu poate sancționa avocatul ca și cum ar fi parte (avocatul răspunde doar disciplinar, dacă e cazul)anticoruptie.md. De asemenea, instanța poate forța partea să se prezinte personal pentru explicații (la cererea părții adverse, conform art. 206 CPC)justcivil.files.wordpress.com, dar nu poate obliga avocatul să „depună mărturie” ori să confirme fapte din auzite – legea interzice aceasta (art. 133 CPC)anticoruptie.mdro.scribd.com.

În lumina acestor diferențe, devine clar de ce hotărârea judecătorească nu poate fi întemeiată pe declarațiile avocaților. Judecătorul are datoria să decidă doar pe baza probelor legale și nemijlocit administrate în cauză, nu pe baza susținerilor făcute de avocați în pledoarie care nu au fost dovediteanticoruptie.md. Avocații, la rândul lor, trebuie să își centreze argumentația numai pe probele existente în dosar și pe interpretarea juridică a acestoraanticoruptie.md. Dacă un fapt esențial lipsește din probatoriu, el nu poate fi “inventat” în concluziile orale – instanța nu-l va putea reține, oricât de convingător ar fi avocatul, deoarece nu există o probă care să-l susținăanticoruptie.mdanticoruptie.md.

Concluzii

În procesul civil din Republica Moldova, probele reprezintă temelia oricărei hotărâri judecătorești, iar Codul de procedură civilă subliniază că aceste probe trebuie administrate de părți și examinate nemijlocit de instanță. Declarațiile părților și ale celorlalți participanți la proces fac parte din acest ansamblu probator, permițând judecătorului să afle direct versiunea fiecărei părți. Totuși, ele au o valoare probantă limitată, întrucât provin de la persoane interesate și nesupuse jurământului. Instanța nu își poate întemeia decizia doar pe ceea ce afirmă o parte, decât dacă acel fapt este confirmat prin alte probe sau admis de partea adversă (situație în care devine probă suficientă)anticoruptie.mdanticoruptie.md. În toate celelalte cazuri, orice afirmație de fapt contestată trebuie dovedită conform legii.

Avocații, pe de altă parte, joacă un rol esențial în prezentarea și argumentarea cazului, dar nu sunt surse de probe. Afirmațiile lor în fața instanței – oricât de bine formulate – rămân simple susțineri ale părților pe care le reprezintă și nu pot substitui lipsa unei probe. Legea îi exclude în mod expres din categoria martorilor și a mijloacelor de probăanticoruptie.mdanticoruptie.md, tocmai pentru a proteja caracterul obiectiv al procesului de aflare a adevărului. O hotărâre judecătorească nu poate fi bazată pe declarațiile avocaților, deoarece avocații „nu sunt martorii evenimentelor, nu au văzut faptele cu ochii lor și cunosc totul doar din relatările clienților”. Judecătorul trebuie să se bazeze numai pe ceea ce a fost dovedit prin mijloacele legale de probă în fața saanticoruptie.md.

În concluzie, avocații pot (și trebuie) să se expună numai asupra probelor existente în proces și examinate nemijlocit de instanță. Rolul pledoariilor este să faciliteze activitatea instanței în aprecierea probelor și aplicarea legii, nu să adauge fapte noi sau să țină loc de dovadăanticoruptie.md. Un avocat eficient va pune în lumină elementele probatorii deja administrate și va argumenta conform legii, evitând să transforme dezbaterile într-o „mărturie” personală. Astfel, se menține echilibrul just al procesului civil: adevărul se stabilește prin probe obiective, iar avocații contribuie prin expertiza lor juridică la interpretarea acelor probe, garantând respectarea drepturilor părților și a legalității procedurii.

Bibliografie și surse legislative:

• Codul de procedură civilă al Republicii Moldova (Legea nr. 225-XV din 30.05.2003, republicat MO 2013) – art. 55, art. 118-123, art. 132-133, art. 206, art. 212-213 ș.a.ro.scribd.comro.scribd.comro.scribd.com.
• Violeta Gașițoi & Veaceslav Zadoinov – “Diferențele dintre explicațiile părților și expunerile avocaților în procesul civil din Republica Moldova”, Blog Anticoruptie.md (sept. 2025)anticoruptie.mdanticoruptie.mdanticoruptie.md.
• “Rolul judecătorului în procesul civil”, Institutul de Justiție Civilă, 2014justcivil.files.wordpress.comjustcivil.files.wordpress.com (citate din CPC al RM).