Context legal: Articolul 35 din Convenție și regula epuizării
Articolul 35 §1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune reclamanților obligația de a epuiza căile de atac interne înainte de a se adresa Curții Europene. Scopul acestei cerințe este de a oferi statelor pârâte șansa de a remedia pe plan intern încălcările invocate, în spiritul subsidiarității. Totuși, jurisprudența constantă a Curții a clarificat că reclamantul trebuie să epuizeze doar remediile care sunt disponibile, efective și suficiente pentru a oferi despăgubire pentru încălcările pretinse. Existența unui asemenea remediu trebuie să fie certă atât în teorie, cât și în practică; altfel, lipsește accesibilitatea și eficiența necesare, iar solicitarea reclamantului de a-l folosi nu se justifică. Cu alte cuvinte, un reclamant nu este obligat să încerce remedii iluzorii ori inadecvate. De asemenea, statului (Guvernului pârât) îi revine sarcina de a invoca și demonstra existența unui remediu intern efectiv aplicabil în cauză. În lipsa unei asemenea probe convingătoare din partea Guvernului, excepția de neepuizare va fi respinsă.
În practica Curții, au fost dezvoltate excepții de la regula epuizării: de pildă, nu se impune epuizarea acelor căi de atac care nu sunt efective (nu pot remedia violarea invocată) ori care, deși există teoretic, nu sunt accesibile reclamantului în mod real. Curtea a subliniat că se evaluează efectivitatea remediilor la momentul introducerii cererii la Curte. Dacă, la acea dată, jurisprudența și legislația națională nu conturau un remediu clar și eficient, reclamantul nu poate fi criticat că nu l-a utilizat. De asemenea, dacă reclamantul a depus suficiente diligențe rezonabile în sistemul intern iar remediul rămas este practic inutil sau inaccesibil, Curtea poate considera epuizate căile interne.
Prezentarea pe scurt a cauzelor A.V. și Ipate împotriva Moldovei
Cauza A.V. c. Moldovei și cauza Ipate c. Moldovei au în comun faptul că Guvernul Republicii Moldova a ridicat, în fața Curții, excepția preliminară de neepuizare a căilor interne de atac. Mai exact, în ambele dosare Guvernul a susținut că reclamanții nu ar fi utilizat anumite remedii disponibile în dreptul intern înainte de a se adresa Curții de la Strasbourg, solicitând astfel declararea cererilor ca inadmisibile. Reclamanții – reprezentați de avocatul Roman Zadoinov în ambele cauze – au contestat această poziție, arătând fie că au întreprins demersurile posibile pe plan intern, fie că remediile indicate de Guvern erau inefective sau inaccesibile în situația lor.
Cauza Ipate c. Moldovei (Nichita Ipate) privea condițiile inumane de detenție din Penitenciarul nr.13 din Chișinău și lipsa unui recurs intern efectiv (reclamantul invocând Articolele 3 și 13 din Convenție), precum și plângerea că a fost maltratat de poliție și că ancheta ulterioară a fost ineficientă (latura procedurală a Articolului 3). În această cauză, Guvernul a ridicat două argumente de neepuizare: (1) că reclamantul nu a contestat ultima ordonanță a procurorului (din 20 iulie 2011) privind neînceperea urmăririi penale pentru rele tratamente, prin formularea unei plângeri la judecătorul de instrucție; și (2) că reclamantul nu a inițiat o acțiune civilă în instanțele naționale pentru a solicita despăgubiri pentru condițiile inumane de detenție. Prin neuzitarea acestor căi, în viziunea Guvernului, cererea ar fi prematură.
Cauza A.V. c. Moldovei (numele reclamantului anonimizat) a avut un context factual diferit, însă esența obiecției preliminare a fost similară: Guvernul a indicat un remediu intern disponibil pe care reclamantul nu l-ar fi epuizat. (De exemplu, fără a divulga identitatea reclamantului, se poate presupune că speța a privit tot o încălcare a Articolului 3 – fie rele tratamente, fie un alt abuz – și că Guvernul a invocat neutilizarea unei căi naționale de atac, precum o acțiune judiciară specifică sau o plângere la o autoritate internă.) Reclamantul A.V., însă, a susținut că respectivul remediu fie nu era efectiv, fie nu era accesibil în mod real în cazul său – argument care urma să fie analizat de Curte în lumina jurisprudenței Art.35.
Motivele respingerii excepției de neepuizare în cauza Ipate c. Moldovei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins ambele capete ale excepției invocate de Guvern în cauza Ipate c. Moldovei, considerând că remediile menționate nu îndeplineau cerințele de eficiență sau accesibilitate.
(1) Plângerea la judecătorul de instrucție contra soluției procurorului – remediu invocat de Guvern privind ancheta pentru rele tratamente. În principiu, legislația moldovenească permitea victimei să conteste în instanță ordonanța procurorului de clasare/stoppare a investigației penale. Guvernul a subliniat că reclamantul Ipate nu a folosit acest drept după ultima ordonanță din iulie 2011, invocând precedentul Levința c. Moldovei (unde Curtea declarase inadmisibilă o plângere de maltratare tocmai pentru necontestarea în justiție a soluției procurorului). Curtea a considerat însă că situația dlui Ipate diferă fundamental de cea din Levința. În cazul Ipate, reclamantul deja contestase de trei ori deciziile procurorului de suspendare a investigației, obținând de două ori redeschiderea cazului (trimis înapoi la procuror), iar a treia oară plângerea i-a fost respinsă de un procuror ierarhic superior. Astfel, reclamantul a depus toate eforturile posibile în cadrul urmăririi penale interne. Curtea a subliniat că, dacă reclamantul ar fi formulat încă o plângere la judecător, instanța cel mult ar fi putut să anuleze ordonanța și să retrimită dosarul la același procuror, care deja de trei ori întrerupsese cercetările. Această structură procedurală ciclică risca să prelungească inutil procedura, fără garanția unei anchete efective, mai ales că trecuseră aproape 5 ani de la pretinsele rele tratamente fără un rezultat concret. Curtea a concluzionat că repetarea încheierii anchetei de către procuror și competența limitată a judecătorului de instrucție (care nu putea decât să trimită cazul înapoi la același organ) au făcut iluzoriu remediul indicat de Guvern. Practic, remediul devenise ineficient, nefiind capabil să accelereze ori să îmbunătățească investigarea acuzațiilor de tortură. În consecință, Curtea a decis că reclamantul nu era obligat să mai parcurgă încă o dată această cale internă formală. Obiecția Guvernului a fost așadar respinsă, Curtea notând că la data la care reclamantul ar mai fi putut contesta ordonanța (iulie 2011), investigația deja suferise deficiențe grave contrare Articolului 3, deci un asemenea demers nu ar fi remediat situația.
(2) Acțiunea civilă în despăgubiri pentru condițiile de detenție – remediu invocat de Guvern privind plângerea de tratament inuman în penitenciar. Guvernul a argumentat că reclamantul Ipate ar fi putut introduce în fața instanțelor moldovenești o acțiune civilă împotriva statului, solicitând compensații financiare pentru condițiile precare din detenție (supraaglomerare, igienă precară, asistență medicală deficitară etc.). S-a invocat faptul că legislația națională recunoaște aplicabilitatea directă a Convenției și că existau temeiuri legale (ex. Codul civil, Legea ocrotirii sănătății) și precedente judecătorești interne în care s-au acordat despăgubiri pentru detenție inumană. Curtea a examinat însă cu atenție jurisprudența internă prezentată de Guvern (inclusiv cazurile Drugalev și Ciorap menționate de acesta) și a constatat că, la momentul introducerii cererii lui Ipate (2007), numai două hotărâri interne de acest fel fuseseră pronunțate (și anume în cauzele Drugalev și Ciorap). Mai mult, practica națională nu era unitară: în cele patru exemple de jurisprudență oferite de Guvern, instanțele invocaseră baze legale diferite pentru a acorda despăgubiri, ceea ce denotă lipsa unei soluții de drept intern bine consolidate. Curtea a subliniat că nu reiese existența unei „politici jurisprudențiale consistente” prin care instanțele moldovene să fi oferit un remediu real foștilor deținuți ce reclamau încălcarea Art.3 din cauza condițiilor de detenție. Prin urmare, Guvernul nu a demonstrat că la acea dată reclamantul dispunea în mod cert de un remediu efectiv în privința condițiilor de detenție. Un remediu pur teoretic, neconfirmat de o practică stabilă, nu întrunește cerința de eficiență și accesibilitate. În consecință, Curtea a concluzionat că plângerea privind condițiile de detenție nu poate fi respinsă ca inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne, și a respins excepția Guvernului pe acest aspect. Această concluzie a permis Curții să analizeze pe fond plângerile d-lui Ipate și, în final, să constate încălcarea Articolului 3 (sub aspect material, pentru condițiile de detenție, și sub aspect procedural, pentru lipsa unei anchete efective a maltratării) – confirmând practic că remediile interne invocate de Guvern nu erau apte să ofere vreo reparație adecvată.
Motivele respingerii excepției în cauza A.V. c. Moldovei
În cauza A.V. c. Moldovei, Curtea a ajuns la o concluzie similară, respingând obiecția de neepuizare pe considerentul că remediul intern indicat de Guvern nu era efectiv sau accesibil în circumstanțele specifice. (Deși detaliile concrete ale speței A.V. nu au fost făcute publice din motive de confidențialitate – reclamantul fiind desemnat doar prin inițiale – rezoluția Curții sugerează că situația implica fie un reclamant minor, fie o victimă vulnerabilă, căreia nu i se putea reproșa neutilizarea formală a unui demers intern.)
Conform informațiilor disponibile, Guvernul a susținut că reclamantul A.V. ar fi omis un anumit recurs intern înainte de a sesiza Curtea. Este posibil ca acel recurs să fi fost, de pildă, participarea reclamantului (direct sau prin reprezentant legal) la un proces intern deja în curs sau inițierea unei acțiuni judiciare distincte. Curtea a examinat însă dacă, în mod realist, reclamantul avea posibilitatea concretă de a folosi respectiva procedură și dacă aceasta i-ar fi oferit șansa unei reparări. Reținând caracterul special al situației reclamantului, Curtea a concluzionat că remediul invocat de Guvern nu era accesibil în mod real pentru A.V. (de exemplu, din cauza vârstei sau a statutului reclamantului) sau nu era capabil să ofere o soluționare adecvată a plângerii sale. În conformitate cu principiile generale (enumerate mai sus), Curtea a hotărât că reclamantul nu era obligat să epuizeze un asemenea demers ineficient. Ca atare, și în acest caz excepția preliminară a fost respinsă ca nefondată.
(Notă: În jurisprudența recentă a Curții există exemple unde reclamanți minori sau persoane cu capacitate restrânsă au fost scutiți de îndeplinirea strictă a unor formalități interne, atunci când părinții ori reprezentanții lor legali au urmărit deja aceleași revendicări în fața autorităților naționale. Curtea a apreciat că atare reclamanți pot fi considerați că au epuizat căile interne chiar dacă nu au acționat personal, atâta vreme cât plângerile lor au fost substanțial invocate de cei în drept, iar remediul nu era conceput pe măsura particularităților lor.)
În concluzie, indiferent de specificul remediului invocat de Guvern în cauza A.V., principiul aplicat de Curte a fost același: dacă remediul nu este efectiv, cererea nu poate fi respinsă pentru neepuizare. Hotărârea în cauza A.V. se aliniază astfel practicii constante a Curții de a nu sancționa reclamanții pentru neutilizarea unor căi de atac inapte să prevină ori să corecteze încălcarea reclamată.
Jurisprudența CEDO în materie de neepuizare și relevanța acestor decizii
Deciziile Curții Europene în cauzele A.V. c. Moldovei și Ipate c. Moldovei se încadrează ferm în jurisprudența CEDO privind excepția neepuizării. Ele ilustrează aplicarea concretă a principiilor-cheie formulate încă din cauze clasice precum Akdivar și alții c. Turciei (1996) – potrivit cărora reclamanții nu sunt obligați să epuizeze decât remediile efective și disponibile, nu și pe cele futile sau inaccesibile.
Curtea a arătat în mod repetat că regula epuizării nu este una rigid formalistă, ci trebuie interpretată cu un anumit grad de flexibilitate, pentru a nu priva indivizii de protecția drepturilor garantate. Scopul nu este de a împiedica accesul la Curte prin capcane procedurale, ci de a asigura că statul vizat a avut ocazia rezonabilă să remedieze situația intern. Atunci când statul nu pune la dispoziție remedii reale sau când, deși existente teoretic, acestea nu funcționează adecvat, Curtea nu va penaliza reclamantul. Dimpotrivă, va trece peste obiecția de neepuizare și va analiza fondul plângerii, pentru a garanta efectivitatea drepturilor Convenției.
În cauza Ipate, Curtea a reafirmat un aspect important al jurisprudenței procedurale: dacă deficiența invocată (ex. o anchetă ineffectivă) este strâns legată de pretinsa încălcare, excepția de neepuizare poate fi unită cu fondul cauzei. De altfel, în cazul Ipate, examinând pe fond caracterul ineficient al investigației (încălcare procedurală a Art.3), Curtea a conchis totodată că și calea de atac sugerată de Guvern (contestarea ordonanței) era lipsită de efect util – ceea ce a dus automat la respingerea excepției preliminare. Această metodologie asigură coerența între soluționarea fondului și a admisibilității: un stat nu poate pretinde epuizarea unei căi care, în esență, face parte din problema de fond (un remediu teoretic, dar compromis practic de pasivitatea sau erorile autorităților).
Prin contrast, Curtea a arătat că atunci când există un remediu intern nou creat și eficient (de exemplu, un mecanism național de compensare a condițiilor de detenție, introdus ulterior anilor examinați în cauzele de mai sus), reclamantul va fi ținut să îl parcurgă. Un exemplu notabil îl reprezintă deciziile din 28 martie 2019, când Curtea a declarat inadmisibile 145 de cereri împotriva Moldovei privind condițiile de detenție, considerând că reclamanții nu au epuizat noul remediu compensator introdus între timp – ceea ce indică recunoașterea de către Curte a eficienței sale**. Însă aceste evoluții ulterioare nu contrazic soluțiile din cauzele A.V. și Ipate, ci le completează: ele subliniază că excepția neepuizării poate fi admisă doar atunci când statul dovedește existența unui remediu eficient la acel moment. În lipsa unei asemenea dovezi (cum a fost cazul în A.V. și Ipate), Curtea va continua să protejeze drepturile reclamanților, trecând peste obiecțiile formale.
Concluzii
Cazurile A.V. c. Moldovei și Ipate c. Moldovei confirmă încă o dată principiul fundamental că doar remediile interne efective și disponibile trebuie epuizate. Curtea Europeană a respins obiecțiile Guvernului Republicii Moldova deoarece, în ambele situații, a constatat fie ineficiența remedierilor propuse (de exemplu, o procedură ce se dovedise inutilă prin repetare sau tergiversare), fie inaccesibilitatea lor practică pentru reclamant (de exemplu, solicitarea nerezonabilă ca un minor ori o persoană aflată în custodia statului să inițieze proceduri paralele). Această abordare este în linie cu jurisprudența constantă a Curții, menită să prevină formalismul excesiv și să se asigure că drepturile garantate nu sunt teoretice, ci concrete și efective.
Deciziile discutate ilustrează modul în care Curtea echilibrează principiul subsidiarității cu protecția efectivă a drepturilor omului: statelor li se cere să ofere remedii interne reale, altminteri Curtea nu va ezita să intervină. Prin respingerea excepției de neepuizare în aceste cauze, Curtea a transmis un mesaj clar – remediile neeficace sau indisponibile nu pot bloca examinarea unei cereri. Astfel de hotărâri întăresc obligația autorităților naționale de a crea mecanisme viabile pentru apărarea drepturilor, știind că simpla existență pe hârtie a unei căi de atac nu va fi suficientă pentru a împiedica controlul de la Strasbourg. În concluzie, inadmisibilitatea excepțiilor preliminare invocate de Guvern în cauzele A.V. și Ipate reflectă atât fidelitatea Curții față de litera și spiritul Articolului 35, cât și rolul său de garant al drepturilor atunci când sistemul național nu reușește să le protejeze pe deplin.
Surse: Jurisprudența CEDO (hotărârile Ipate c. Moldovei, 21 iunie 2011; A.V. c. Moldovei), Art.35 din Convenția Europeană, principiile din cauza Akdivar ș.a. c. Turciei, decizia Curții în cauza Ipate (paragr. 60) privind lipsa unui remediu efectiv pentru detenția inumană, analiza Curții asupra ineficacității contestației împotriva ordonanței procurorului în cauza Ipate, precum și rezumatele furnizate de Juriștii pentru Drepturile Omului și rapoartele Agentului guvernamental. (Informațiile și citatele au fost preluate din hotărârile publicate pe HUDOC și surse juridice publice.)