După cum am văzut în textul precedent libertatea de exprimare este prezumată. Limitareaa libertății de exprimare se admite doar pentru protejarea unui interes legitim prevăzut în lege şi doar în cazul în care această limitare este proporțională cu situația determinată, respectându-se echilibrul just dintre interesul protejat și libertatea de exprimare, precum și libertatea publicului de a fi informat.
Din textul legii se poate concluziona că legislatorul dorește și promovează discuții libere de interes public. Cu toate acestea acest drept nu este absolut și poate fi limitat doar în cazurile prevăzute de lege. Din conținutul legii se prevede că restrângerea dreptului la libera exprimare poate avea loc numai în cazuri când prin răspândirea informației: a fost cauzat un prejudiciu, există o legătură directă și legală între răspândirea informației și prejudiciul cauzat, previzibilitatea prejudiciului, există necesitatea aplicării restrângerii pentru a proteja scopul legitim, restrângerea este proporționată cu situația care a determinat-o. Toate condiții trebuie să fie îndeplinite, altfel restingerea libertății de exprimare se consideră ilegală.
Prima întrebare la care trebuie să răspundem este dacă prin răspândirea informației a fost cauzat un prejudiciu. Cauzarea prejudiciului este obligatorie. Dacă prejudiciul nu a fost cauzat – dispare orice necesitate a intervenției în dreptul la libera exprimare. Prin prejudiciu înțelegem ori ce prejudiciu inclusiv material sau moral. Prejudiciul poate fi cauzat atât persoanelor fizice cât și juridice precum și societății sau statului în ansamblu. Evident că în dependență de intensitatea și nivelul prejudiciului va depinde și necesitatea restrângerii dreptului. Eu personal nu exclud că un prejudiciul neînsemnat poate fi ușor ignorat de către instanța de judecată în favoarea libertății de exprimare. Fiecare prejudiciu trebuie examinat separat pentru a determina dacă există necesitatea restrângerii dreptului.
Al doilea element obligatoriu este existența legăturii cauzale între răspândirea informației și prejudiciul cauzat. Legea prevede că această legătură cauzală trebuie să fie directă și legală. Cu alte cuvinte prejudiciul trebuie să reiasă nemijlocit și să fie consecința directă a răspândirii informației și legea să prevadă această legătură. Legea prevede că persoana care răspândește cu bună știință informația falsă trebuie să prevadă consecințe. Dacă consecințele sau prejudiciu sunt atât de îndepărtate că este dificil de prevăzut rezultatul răspândirii informațiilor false atunci legea exclude restrângerea dreptului privind libertatea de exprimare. După cum se vede nu există răspunderea automată pentru răspândirea informațiilor false, dacă nu există un prejudiciu sau persoana care răspândește informația nu a avut posibilitatea să prevadă consecințele – atunci nu există necesitatea aplicării restrângerii.
Un alt element necesar pentru restrângerea dreptului este necesitatea aplicării restrângerii pentru protejarea scopului legitim. Legea prevede că unele din scopuri legitime sunt: necesitate într-o societate democratică pentru securitatea naționala, integritatea teritorială sau siguranța publică, pentru a apăra ordinea și a preveni infracțiunile, pentru a proteja sănătatea și morala, reputația sau drepturile altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
La prima vedere această listă de scopuri legitime pentru restrângerea dreptului pare a fi una prea largă. Cu toate acestea instanțele de judecată trebuie să interpreteze restrângerea drepturilor și libertăților în mod restrictiv. Dacă o să analizăm aceste scopuri legale care permit restrângerea dreptului libertății de exprimare prin prisma elementelor descrise mai sus atunci aceste scopuri legale pot fi aplicate în mod limitativ.
Ultimul element care trebuie discutat în cazul limitării dreptului este regula precum că limitarea trebuie să fie proporționată cu situația care a determinat-o. Proporționalitatea restrângerii dreptului este foarte strâns legată de situația particulară care a determinat-o. Cum am discutat mai sus dacă prejudiciul cauzat este neînsemnat atunci nu există o necesitate a aplicării restrângerii dreptului și respectiv elementul proporționalității ne obligă să îl ignorăm. Cu alte cuvinte proporționalitatea depinde de întinderea și gravitatea prejudiciului care a fost cauzat persoanei sau societății în întregime. Cu cât mai mare este prejudiciu cu atât mai severă poate fi restrângerea.
Statul garantează libertatea de exprimare a mass-mediei. Nimeni nu poate interzice sau împiedica mass-media să răspândească informații de interes public decât în condițiile legii. Mass-media are sarcina de a informa publicul asupra problemelor de interes public și de a efectua, în conformitate cu responsabilitățile sale, investigații jurnalistice în probleme de interes public. Pe lingă garanțiile prevăzute, libertatea de exprimare a mass-mediei admite și un anumit grad de exagerare sau chiar provocare, cu condiția să nu se denatureze esența faptelor.
După cum se vede legea acordă mass -mediei un statut special. În primul rând legea subliniază că mass-media este creată cu scopul de a răspândi informații de interes public și respectiv este un profesionist pe această piață. Reieșind din lege mass-media are anumite obligațiuni și avantaje separate. Mass-media are obligațiunea de a efectua o investigație și un control al informației. De asemenea mass-media are și dreptul de admitere a unui anumit grad de exagerare sau chiar provocare, cu condiția să nu se denatureze esența faptelor.
Interpretând această prevedere legală nu cred că legislatorul a prevăzut în toate cazurile petrecerea unei investigației. Mai mult ca atât legea nu stabilește extinderea acestei investigații. În viziunea mea legea trebuie să fie interpretată în așa fel în care investigația să nu fie automată doar posibilă și dorită în anumite situații care necesită verificarea suplimentară a informației. Evident că atunci când singurul jurnalist este martorul ocular al evenimentelor sau prezintă un martor ocular de încredere al evenimentelor – investigația suplimentară nu este necesară.
Nu este secretul că informația este valoroasă la timpul potrivit. Cu cât mai rapid este prezentată informația publicului cu atât mai valoroasă ea este. Necesitatea petrecerii unei investigației în mod automat, atunci când ea nu este necesară, poate prejudicia valoarea informației prezentate. Mai mult ca atât informația întârziată prezintă mai puțin interes pentru public. Aproape în toate cazurile petrecerea unei investigației jurnalistice duce la tărăgănarea prezentării informației publicului și devalorizează esența și interesul ei.
În afară de aceasta mass-media are dreptul să protejeze sursa de informare. Mass-media și orice persoană care efectuează o activitate cu caracter jurnalistic de colectare, de primire și de distribuire a informației către public, precum și persoana care colaborează cu acestea, care au obținut informații de la o sursă, au dreptul de a nu dezvălui identitatea sursei sau orice informații care ar putea duce la identificarea sursei. Persoana care a distribuit publicului informația obținută din surse confidențiale nu poate fi obligată să dezvăluie identitatea sursei în cadrul unui proces civil sau contravențional. Refuzul persoanei de a dezvălui sursa de informare nu îl lipsește de celelalte garanții de care beneficiază pârâtul într-o procedură judiciară. În cadrul unui proces penal, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, în condițiile legii, poate obliga persoana să divulge sursa de informare dacă sânt întrunite cumulativ următoarele condiții:
a) dosarul penal vizează infracțiuni deosebit de grave sau excepțional de grave;
b) divulgarea sursei este absolut necesară pentru urmărirea penală;
c) au fost epuizate toate posibilitățile de a identifica sursa de informare prin alte mijloace.
Roman Zadoinov. California SUA.