În dreptul procesual civil moldovenesc, avocatul acţionează doar ca reprezentant convenţional al clientului, fără calitate procesuală proprie. Doar părțile și participanții prevăzuți expres de lege pot oferi declarații în fața instanței ca probe. În consecință, declarațiile făcute de avocat nu au valoare probatorie în sine – ele constituie argumente juridice, nu mărturii ale părții. Codul de procedură civilă (CPC) enumeratează expres că la audierea părților se verifică și evaluează circumstanțele cunoscute personal de acestea, în timp ce art. 133 CPC exclude avocații (ca de altfel orice profesioniști obligați la secret profesional) din rândul martorilor audiabili. În practică, instanțele rețin că un avocat nu poate „depunere mărturie” în locul clientului: spusele avocatului trebuie susţinute prin probe legale ori sunt ignorate. Astfel, judecătorul nu poate întemeia decizia pe afirmații de-a dreptul ale avocatului dacă acestea nu sunt coroborate de martori, înscrisuri sau alte dovezi admise.
Cadrul legal
- Codul de procedură civilă (CPC). Art. 131 CPC prevede că „Explicațiile date de părți și intervenienți” cu privire la faptele pe care le cunosc personal vor fi verificate și cântărite alături de celelalte probe. Nu există nicio dispoziție care să permită avocatului să dea declarații în locul clientului ca probă factuală. Din contră, art. 133 CPC interzice ca avocatul să fie citat și audiat ca martor în legătură cu informațiile confidențiale obținute în exercitarea profesiei. Aceste dispoziții subliniază separația clară între rolul părții (care furnizează direct probe) și cel al avocatului (reprezentant, care face pledoarii fără a introduce probe noi).
- Legea privind avocatura și statutul profesiei. Legislația avocațială consacră obligativitatea secretului profesional al avocatului. Deși textul legal din Legea nr. 1260/2002 nu enumeratează explicit „secretul profesional” ca interdicție de testimonie, principiul confidențialității este recunoscut de codul deontologic. Astfel, avocatul nu poate divulga nimic din ce i-a comunicat clientul. În practică, secretul profesional împiedică chiar intenția avocatului de a-şi depune mărturie: „avocatul nu poate fi interogat ca un martor și nu i se poate cere să producă dovezi el însuși despre fapte, ci doar să indice probele existente”.
- Reguli de procedură procesuală. Instanța poate continua judecata în absența unei părți reprezentate dacă aceasta a fost citată regulamentar și nu a formulat cerere de amânare. Neprezentarea nejustificată a reclamantului care nu solicită judecata în lipsa sa conduce la scoaterea cererii de pe rol. În astfel de situații, avocatul poate efectua acte procesuale (cereri, întâmpinări, concluzii), dar nu poate substitui audierii martorilor sau a părții. Orice „explicații” oferite de avocat vor fi tratate ca argumentări, neavând, în absența probelor, valoare de dovadă.
Analiza doctrinară și practica judiciară
În doctrină se evidenţiază că avocatul nu are rol probator. Explică V. Gașitoi: declarațiile avocatului „nu aduc informaţie factuală nouă, ci doar pun în lumină ceea ce rezultă deja (sau ar trebui dovedit) prin probe”. Judecătorii cer susținerea cu probe a oricărei afirmații noi enunțate de avocat. Astfel, „Nicio hotărâre nu poate fi întemeiată pe ce a spus avocatul, dacă acel lucru nu reiese și din probe”. Din punct de vedere deontologic și procedural, avocatul este purtător de cuvânt al clientului, nu martor: „nici procesual, nici deontologic avocatul nu poate ‘depună mărturie’”. Orice contravenție la aceste reguli nu este sancționată ca nelegalitate procesuală directă, ci eventual disciplinar (căci, de ex., obligația de prezență a avocatului are consecințe procedurale distincte: CPC obligă instanța să continue dacă avocatul absent, chiar dacă clientul nu e prezent).
În jurisprudența instanțelor moldovene nu par a exista decizii de principiu care să reglementeze expres „substituirea” declarației părții de către avocat. Așadar, instanțele urmează practica generală a combaterii acestui fenomen: le cere avocatului să probeze orice fapt nou, sau ignoră pur și simplu afirmațiile avocatului ce nu sunt susținute prin martori ori înscrisuri. De asemenea, în lipsa unor probe, există riscul ca partea adversă să ceară acuzații de probă neîndeplinită, deoarece avocatul nu realizează administrarea probelor (aceasta îi este exclusiv în sarcina părții reprezentate).
Tabel: Statute și jurisprudență relevantă
| Referință legislativă / jurisprudență | Conținut-cheie (în esență) |
|---|---|
| CPC art. 131 (procedură civilă) | Explicațiile date de părți/intervenienți – adică declarațiile directe ale persoanelor cu cunoștință personală a faptelor – sunt verificate și apreciate împreună cu probele. Deci numai părțile (nu reprezentanții lor) pot oferi astfel de explicații probatorii. |
| CPC art. 133 (procedură civilă) | În lista persoanelor imune de la calitatea de martor se află şi avocații (și alți profesioniști obligați la secret profesional). Prin urmare, avocatul nu poate fi chemat ca martor și nici audiat ca sursă de fapte. |
| Legea nr. 1260/2002 – Legea avocaturii | Stabilește principiul confidențialității și secretului profesional al avocatului. Deși textul nu menționează expres „depunerea mărturiei”, secretul clientului îi interzice avocatului să dezvăluie în instanță ce i-a fost relatat confidențial. |
| Comentariu de doctrină | Relevă că “declarațiile făcute de avocat nu au valoare de probă” și că instanța „reține din pledoaria avocatului doar aspecte de interpretare sau observații asupra probelor”. În esență, avocatul nu aduce probe noi, nici nu poate fi interogat ca martor. |
| Jurisprudență (CSJ/Curți de apel) | Nu s-au identificat în sursele accesate hotărâri principale care să trateze direct problema „depunerii” declarației avocatului în locul clientului. Practica recurge la aplicarea dispozițiilor legale și analoge (de ex. audierii absentei părți), precum și la considerentele doctrinare de mai sus. |
Recomandări pentru practicieni
- Audieri în absența clientului: Dacă partea nu se prezintă, avocatul poate pregăti exclusiv actele procesuale (cereri, întâmpinare, probe scrise) și poate solicita, de exemplu, audierea martorilor sau administrarea altor probe. Avocatul nu trebuie să încerce să „afirme” în ședință împrejurări de fapt care nu sunt deja dovedite. Orice astfel de afirmații trebuie să fie fundamentate prin probe (martori, înscrisuri etc.), altfel instanța nu le va considera.
- Rolul declarațiilor avocaților: Trebuie clarificat clientului că pledoaria avocatului nu este o sursă de probă. În practică, avocatul poate utiliza declarațiile clientului pentru a formula argumentele, dar nu poate cere judecătorului să le considere probe. În scris și oral, avocatul trebuie să insiste pe faptele dovedite (ex. înscrisuri) și să valorifice „exprimările” adversarului (ex. recunoașteri ale părții adverse) care pot constitui dovadă. Orice neclaritate trebuie dezlegată prin mijloacele legale de probă (martori, expertize, documente, probe video etc.), nu prin argumente orale netestate.
- Amendament la audiere: Dacă prezența clientului este indispensabilă (de ex. pentru verificarea veridicității declarațiilor ori recunoașterea unor fapte), avocatul poate solicita amânarea cauzei. În caz contrar, instanța poate continua fără parte conform regulilor generale (și poate chiar trage concluzii defavorabile absenților). Avocatul trebuie să ceară instanței să ia act că declarația îi revine clientului, nu susține că el însuși „știe” ceva pe baza informațiilor confidențiale.
- Deontologie și profesionalism: Avocatul trebuie să respecte confidențialitatea, evitând să divulge în instanță ceea ce i-a comunicat clientul. Dacă totuși avocatul face afirmații factuale inadecvate (fără probe), instanța îi va putea tăia cuvântul sau le va respinge ca nefondate. În același timp, avocatul poate atrage atenția instanței asupra oricăror absențe de probe din dosar: acesta este rolul său în demersul probator.
- Procedura în caz de litigiu: Dacă avocatul consideră că faptele clientului nu pot fi dovedite în lipsa sa, ar trebui să insiste pe amânare sau delegație judiciară (administrația probei prin străinătate) înainte de judecarea fondului. Odată ce se ajunge în ședință fără prezența clientului, orice hotărâre va fi întemeiată exclusiv pe probele concrete administrate, și nicidecum pe ce a spus avocatul despre client. În concluzie, practica corectă și etică cere să se evite situațiile în care avocatul încearcă să înlocuiască poziția factuală a părții, deoarece legea și instanțele republicane nu îi acordă credibilitate probatorie.